Dragostea la adolescenţă: poveşti nemuritoare despre prima iubire. „Luni întregi nu ne-am vorbit, nici măcar nu ne mai urmăream pe Instagram“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Adolescenţii şi prima lor iubire, o raportare plină cu năbădăi                                  Fotografii: Shutterstock
Adolescenţii şi prima lor iubire, o raportare plină cu năbădăi                                  Fotografii: Shutterstock

Ziua Îndrăgostiţilor este o dată încercuită în calendar de mulţi, însă aşteptată cu sufletul la gură mai ales de adolescenţi. Am cules de la ei experienţele primelor poveşti de iubire, fiecare cu stângăciile, trădările şi împăcările ei, căci dragostea este mereu dureroasă, minunată mereu.

În timpul plimbărilor prin parcurile acoperite de zăpadă ori, dimpotrivă, într-o vară toridă, când leneveşti la adăpostul aerului condiţionat dintr-un bar – iubirea se poate ivi oriunde şi oricând, în orice fel de condiţii. În cuvinte mai simple sau mai complicate, vorbind despre trupuri sau mai degrabă despre cum ar arăta relaţia ideală, cinci adolescenţi ne-au povestit cum a fost pentru ei când iubirea le-a sărit în faţă. Dacă pe unii i-a surprins adânciţi într-o totală nepăsare, pe alţii i-a făcut imediat să se încordeze şi să se arunce la trântă cu ea, în îmbrăţişări violente şi cu o mulţime de strategii în minte ca să o ţină locului. Legăturile s-au înfiripat la şcoală, pe băncile din centrul oraşului sau în baruri şi s-au întreţinut, nu de puţine ori, pe chat-urile de pe Instagram sau Facebook. Şi pentru că adesea iubirea e echivalată cu poezia, am abordat şi un tânăr poet, pe Toni Chira, în vârstă de 17 ani, care ne-a explicat cum mai e treaba cu relaţia dintre dragoste şi poezie şi dacă adolescenţii de astăzi mai cuceresc folosindu-se de versurile poeţilor.


Un băiat rău ca o ciripitoare Roxana, 18 ani

Nu m-am îndrăgostit pentru că era „marfă“ şi o ţintă pentru mai toate puştoaicele. M-am îndrăgostit doar de ochii lui verzi. Mă atrăgea pentru că nu pica în plasă – mă amâna, se juca cu mine, mă amăgea. Dincolo de flirturile noastre, avea călcâiele aprinse după o altă tipă şi, paradoxal, asta mă făcea să-l plac şi mai mult. După câteva luni de aşteptare, primul meu ataşament s-a transformat într-un roman de dragoste. Eram doi mucoşi care îşi ziceau „te iubesc“ fără să cunoască vreun pic ce înălţări paroxistice presupune treaba asta.

Eram eu, căutându-l cu privirea în orice cameră, rugând loialitate, şi era el, ţinând la mine atât de mult încât dorinţa l-a împins către o altă gură. La final, s-a prăbuşit tot în braţele mele. Clasic. Iar eu m-am lăsat vrăjită de micile gesturi de afecţiune. O singură îmbrăţişare mă încălzea imediat. Nu voiam să simt, sa văd şi să aud nimic altceva. Am întâlnit tipe care căutau ceea ce le lipsea acasă – de pildă, banii –, aşa că se îndrăgosteau de atenţii materiale. Mie nu-mi trebuia decât nişte degete îmbrăcându-le pe ale mele. Dar eram opuşi: el – sistematic, eu – spirit liber. El adora creaţiile animate, pe când eu preferam filmele de groază. La cinematograf ne dădeam întâlnire pentru un film de acţiune cu subiect dramatic – să mă atingă şi pe mine. Gusturile muzicale nu ni se împleteau mai deloc, eu optam pentru „muzica grea“, el asculta orice altceva. Doar pe la vreo petrecere mai cădeam pe acelaşi portativ. 

Adoram să-l văd în trening, pentru că se aşeza impecabil pe trupul lui bine conturat, în timp ce el îmi dispreţuia ţinutele pentru că îmi puneau în evidenţă formele – între timp, m-am întors la hainele largi pe care le purtam înainte să-l cunosc. Cred că îmi doream să-i fiu pe măsură, dacă pot să spun aşa. Ştiu, totuşi, că-i plăcea decolteul meu într-un oarecare body, în momentele noastre de intimitate.

Îl îngrozeam. Figura mea simpatică l-a făcut să se îndrăgostească şi să se sperie totodată, să se dezîndrăgostească şi să realizeze apoi cât am contat. Îmi aprecia îndrăzneala şi o detesta în acelaşi timp. Felul meu provocator îl oripila, iar în momente-cheie l-a făcut să mă dispreţuiască. Aşa că m-am lăsat să cad în braţele altui băiat. El m-a atras pentru că-mi acorda atenţie, ceva de care eu nu mai avusesem parte. Aveam o obsesie pentru cât de atent se purta cu mine. Îmi oferea braţul pe toate trotuarele, îmi trimitea mesaje când eram la doar câteva blocuri distanţă – părea interesat. Cred că în primă fază îl vedeam ca pe un mascul-alfa, copila care eram pe atunci voia sa fie protejată şi strânsă în braţe, dar, totuşi, nu şi supusă cuiva. Îmi plăcea autoritatea lui faţă de societate, părea nemărginită în ochii mei – în sfârşit, nu mă mai simţeam expusă. Asta până să-mi dau seama că acest bad boy (n.r. - băiat rău) nu era nimic mai mult decât o ciripitoare. Mă adulmeca cu nările unei vieţi trăite pe marginea prăpastiei. Şi ne-am avântat: la nişte petreceri, la o beţie şi, într-un final, la consumul de cannabis.

E adevărat ce se spune – faptul că mi se interzicea să-l văd mă făcea să înot mai tare către el, contra curentului impus de ai mei. Pentru că eram la o vârstă destul de fragedă când s-a întâmplat tot episodul, sistemul meu imunitar a devenit fragil, iar lui i s-au cam ars din neuroni. Capitolul început cu obsesia mea faţă de găsirea unui refugiu şi a ocrotirii s-a terminat cu armele întoarse asupra mea înzecit.

Figura mea simpatică l-a făcut să se îndrăgostească şi să se sperie totodată, să se dezîndrăgostească şi să realizeze apoi cât am contat. Îmi aprecia îndrăzneala şi o detesta în acelaşi timp. Felul meu provocator îl oripila, iar în momente-cheie l-a făcut să mă dispreţuiască. Aşa că m-am lăsat să cad în braţele altui băiat.- Roxana, 18 ani

Pe ritmuri de rock

Ioana, 16 ani

Pentru mine, iubirea este însăşi existenţa, pentru că mi se pare mai presus de realitatea pe care o trăim zi de zi. În lumea asta, prin dragoste ne propunem absolutul. Dificultatea cea mai mare e că vrem cu toţii, într-o etapă oarecare a vieţii noastre, o bucăţică de absolut. Vrem să îl trăim hic et nunc (n.r. – în latină, aici şi acum), iar forma cea mai reuşită de absolut este iubirea, indiferent sub ce formă s-ar afla ea: iubirea maternă şi paternă, de care ne bucurăm majoritatea încă de la începutul vieţii, apoi iubirea din adolescenţă, o iubire care ne face cunoştinţă cu un nou val de sentimente şi emoţii, care mai de care mai copleşitoare.

Prima dată, am cunoscut iubirea în clasa a IX-a, fiind profund îndrăgostită de un băiat din liceul la care învăţ. Timp de vreo trei luni nu mi-a acordat nicio atenţie, după care, încet-încet, a devenit şi el interesat. Am început să vorbim şi să ne trimitem multe melodii – în special rock, era genul nostru preferat – şi să ne recomandăm seriale. Apoi am ieşit doar noi doi şi ne-am cunoscut mai bine. Îmi amintesc că asta se întâmpla iarna şi că ne plimbam des, iar pentru că eu eram foarte friguroasă, el îmi oferea mereu mănuşile lui, uneori chiar şi geaca. Pentru o primă relaţie, cred că lucrurile au decurs chiar bine, din partea amândurora. S-a terminat însă la scurt timp. Am stabilit că rămânem prieteni şi a fost OK.

Dacă sunt lucruri pe care le aştept de la o relaţie pe viitor, acestea ar fi: comunicarea, sinceritatea, respectul reciproc, încrederea, răbdarea şi, bineînţeles, acea doză minimă de romantism, la care cred că visăm cu toţii.

Forma cea mai reuşită de absolut este iubirea, indiferent sub ce formă s-ar afla ea- Ioana, 16 ani

La început a fost Instagramul Sofia, 17 ani

E vechea poveste: vă cunoaşteţi, începeţi să ieşiti la plimbări, să aveţi glumele voastre, să descoperiţi diferite localuri, unde veţi petrece timp îndelungat împreună, pentru ca apoi să staţi până seara târziu pe o bancă în centrul oraşului... N-aş fi crezut că o simplă bancă ar putea fi locul unde ţi-ai putea întâlni prima dragoste. Dar pentru mine chiar a fost. Ne-am întâlnit într-o după-amiază de vară, când stăteam la poveşti, cu prietenele mele, „la drumul mare“. Nu-l cunoscusem încă personal, dar ne urmăream reciproc pe Instagram. Pe atunci, nu-mi stârnea absolut niciun interes. Era un băiat care, fizic vorbind, nu putea să nu te încânte, însă era clar că proveneam din lumi diferite. Nu aveam lucruri în comun, eram într-o antiteză totală! De exemplu, eu ieşeam la program, aveam o oră exactă la care trebuia să fiu acasă în fiecare seară, iar pentru mine, şcoala era un factor primordial. Nu-mi plăcea să-mi pierd timpul făcând ceva inutil. El, pe de altă parte, îşi pierdea timpul cu prietenii până dimineaţa, iar şcoala n-o vedea ca pe ceva atât de esenţial în viaţă. Bonus: îi plăcea să vorbească cu cât mai multe fete.

Noi doi am început să vorbim atunci când am pus un story pe Instagram, iar el a reacţionat. El vorbea cu mine, dar eu nu eram o fire prea prietenoasă. Încerca să menţină vii conversaţiile, aducând noi şi noi subiecte de discuţie. De prisos însă, pentru că eu le stingeam rapid, răspunzând sec: „da“, „bine“, „nu“ sau cu vreun emoji, care nu avea cum să fie prea expresiv. Am comunicat aşa timp de o săptămână, timp în care el le convingea pe prietenele mele să ieşim în grup. Când s-a întâmplat, el mă tot tachina şi nu a mai durat mult până a început să-mi placă de el.

Am făcut plimbări lungi, am discutat mult, am râs şi ne-am îndrăgostit. Parcă toate lucrurile negative pe care le-aş fi putut întrezări în el fuseseră şterse brusc şi înlocuite cu tot soiul de gânduri, dintre cele care îţi aduc instant zâmbetul pe buze. Părinţii mei nu l-au cunoscut, ştiau doar că e un amic bun. Eram convinsă că nu ar fi fost de acord, eu având atunci 14 ani, iar el 16. Acum îmi dau seama că am făcut bine pentru că, fiind la o vârstă fragedă, am crezut fiecare cuvânt pe care l-a rostit. Dar încrederea mi-a fost rapid trădată. Când venea ora să intru în casă, el mă conducea până în faţa blocului, iar apoi se întâlnea cu alte fete, mai mari. Stăteau până târziu în noapte şi se îndrăgosteau. Am aflat, ne-am certat şi am ajuns să nu ne mai vorbim. Ştiu că mulţi ar spune că e ceva banal şi că nu trebuie să te consume, dar pentru a mine a fost altfel. Dacă aş spune că n-am plâns pentru el, aş minţi. Dar experienţa cu el m-a învăţat că nu trebuie să plâng pentru oricine. Apoi, trăind într-un oraş mic, ne întâlneam destul de des pe stradă, întâmplător. De fiecare dată când treceam pe lângă el încercam să-i evit privirea şi să-i transmit o stare de nepăsare. Dar, bineînţeles, nu reuşeam mereu: îmi bătea inima tare, îmi venea să zâmbesc şi chiar îmi doream să se oprească şi să vorbească cu mine. Au fost luni întregi în care nu ne-am vorbit absolut deloc, nici nu ne mai salutam, nici măcar nu ne mai urmăream pe Instagram. Eram, pur şi simplu, doi străini. Eu postam melodii vesele cu o ţintă precisă: voiam să-i arăt că mi-e bine. Voiam să mă asigur şi să-l asigur că nu reprezentase, de fapt, nimic pentru mine. În realitate, mă minţeam singură.

După aproximativ un an, a început să-mi scrie iar. Îmi întreba prietenele ce mai fac, iar eu nu mai voiam să aud de el, deşi încă îmi păsa enorm. În fiecare băiat căutam ce avea el – vorbele pe care le folosea cel mai des, modul în care îmi zâmbea. Totuşi, nimeni nu era el. Ştiţi cum se zice:  ochii care nu se văd se uită. Eu aş spune că ochii care nu se văd se aşteaptă. Astăzi, îmi este prieten bun şi cred că dacă nu erau momentele copilăreşti din trecut, n-am fi avut o asemenea conexiune. Nu trece zi în care să nu ne vorbim sau să nu ne vedem. Învăţăm ce merge şi ce nu merge, greşind şi apoi învăţând din greşeli. Astăzi, ne purtăm respect maxim unul altuia şi ne susţinem reciproc. Şi poate cel mai important, nu mai jucăm jocurile indiferenţei supreme.

Au fost luni întregi în care nu ne-am vorbit absolut deloc, nici nu ne mai salutam, nici măcar nu ne mai urmăream pe Instagram. Eram, pur şi simplu, doi străini. Eu postam melodii vesele cu o ţintă precisă: voiam să-i arăt că mi-e bine. Voiam să mă asigur şi să-l asigur că nu reprezentase, de fapt, nimic pentru mine. În realitate, mă minţeam singură.- Sofia, 17 ani 

Sufletul-pereche îl găseşti la film

Marian, 17 ani

Mi se pare dificil să devin personal în chestiunea asta, dar mi se pare, totodată, un exerciţiu bun ca să-mi descifrez propriile frânghii încurcate. Totul a început cu o scrisoare, un gest romantic neexplicat, o pornire exuberantă. O scrisoare care, de fapt, era o foaie de hârtie puţin tocită şi împăturită, pe care mi-am aruncat scrisul inestetic, dar, totodată, un gând curat şi un sentiment mai sincer ca nicicând. Era un citat din filmul lui Bertolucci, din 2003, „The Dreamers“: „I’m drunk. And you are beautiful. And tomorrow morning, I’ll be sober but you’ll still be beautiful“ (n.r. – „Sunt beat. Şi tu eşti frumoasă. Şi mâine dimineaţă voi fi treaz, dar tu vei fi tot frumoasă“). Şi astăzi sunt recunoscător pentru impulsul meu.

Pentru mine, relaţia ideală înseamnă să ne împărtăşim cât mai multe idei, pentru că mi se pare că esenţa stă în comunicare. Când discutăm despre filme, am senzaţia că expresia „sufet-pereche“, pe care acum ceva timp o consideram lamentabilă şi uşor juvenilă, este ceva cum nu se poate mai veridic. Avem un front comun, în regizorii pe care-i apreciem, precum Kieślowski, Dolan, Godard şi Noé. În momentele în care îmi vorbeşte despre pasiunea ei pentru pictură, fotografie sau muzică, mă minunez de ce atenţie ieşită din comun sunt capabil şi mi se pare că ceva atât de simplu e apogeul, ca un climax al fericirii. Mi se pare că fiinţa ei începe să strălucească ca un diamant, iar relaţia cu ea e o experienţă de neuitat. Dacă va citi ce am spus aici, sper doar să fie fericită, pentru că ştiu că eu sunt.

Când discutăm despre filme, am senzaţia că expresia „sufet-pereche“, pe care acum ceva timp o consideram lamentabilă şi uşor juvenilă, este ceva cum nu se poate mai veridic.- Marian, 17 ani

  

O iubire ca o răzgândire Elena, 20 de ani

Era vara în care împlinisem 16 ani. Eram în localul meu preferat de la acea vreme, cu oamenii cu care obişnuiam să-mi pierd timpul în fiecare zi. Fisura s-a produs într-o oarecare zi, când la masa noastră a apărut cineva nou. Nu-l mai văzusem până atunci, dar nici că mi-a stârnit vreo curiozitate să aflu cine e. Mi se părea că era prea arogant pentru genul de oameni de care îmi plăcea să fiu înconjurată. Totuşi, vrând-nevrând, a trebuit să îl observ, mai bine decât oricine de fapt. Pentru că sunt extrem de neîndemânatică, am reuşit să-i vărs pe pantaloni doza de Coca-Cola. I-am cerut scuze, m-am oferit să-i cumpăr o altă doză, dar băiatul era impenetrabil, m-a refuzat pe un ton superior. Ba chiar a lăsat şi doza pe care i-am cumpărat-o, nedesfăcută, pe masă.

A trecut o lună, timp în care nu l-am mai văzut, iar eu, fireşte, uitasem deja episodul. Până într-o zi, când m-a adăugat pe Facebook, iar eu – n-aş şti să spun de ce – mi-am făcut curaj să-i scriu. El era deja la facultate, eu încă la liceu. Din vorbă-n vorbă pe chatul de pe Facebook, a ajuns să vină de două ori acasă doar ca să iasă cu mine şi ca să-mi aducă nişte dulciuri pe care mi le promisese în glumă, în conversaţiile noastre. Au urmat discuţii din ce în ce mai lungi, în care eu îi trimiteam ce trupe rock mai descopeream, iar el îmi arăta ce mai desena. Am început, deci, să ne cunoaştem foarte bine, iar eu să-l simpatizez destul de tare – ca să aflu că, de fapt, el suferea după o altă tipă, o colegă de facultate. În ceea ce mă privea, mi-a spus că sunt doar un copil. Am hotărât, totuşi, să nu las situaţia să mă afecteze. La o adică, eu câştigasem un prieten şi ţineam mult la relaţia noastră, aşa cum era ea.

Cum eram prieteni, la un moment dat, l-am vizitat, într-un weekend, la Bucureşti – mi-a arătat oraşul şi am stat la el la cămin. În a doua seară, am ajuns să dormim în acelaşi pat – feţele noastre erau aproape lipite una de cealaltă, cu buzele tremurând nervos. Mult timp, niciunul nu a îndrăznit nimic, dar, în cele din urmă, a făcut el pasul şi ne-am sărutat. „Ce se întâmplă aici, rămâne aici“, ne-am zis atunci, uşor confuzi şi cu gândul la prietenie. Eu una m-am întors acasă toată un zâmbet. La scurt timp, a venit Crăciunul, aşa că a venit şi el în vacanţă. Am ieşit, ca nişte buni prieteni în oraş, iar apoi m-a dus acasă – un drum făcut tot ca nişte prieteni. La scurt timp după ce am intrat în casă, m-a sunat să-mi spună că trebuia să cobor, pentru că uitase ceva. Uitase să mă sărute. Iar acel ceva durează şi astăzi.

Din vorbă-n vorbă pe chatul de pe Facebook, a ajuns să vină de două ori acasă doar ca să iasă cu mine şi ca să-mi aducă nişte dulciuri pe care mi le promisese în glumă, în conversaţiile noastre. Au urmat discuţii din ce în ce mai lungi, în care eu îi trimiteam ce trupe rock mai descopeream, iar el îmi arăta ce mai desena. - Elena, 20 de ani 

Toni Chira, poet: „Adolescenţii de azi nu se cuceresc, se închiriază pentru trei sau şase luni“

Toni Chira_poet_foto_Rareş Jucan

Născut în 2003, Toni Chira este un poet promiţător din Dej; Foto: R

Poet aflat la început de drum, Toni Chira (17 ani) vorbeşte despre cum vede el astăzi relaţiile de iubire dintre adolescenţi şi despre cât de multă forţă mai are poezia în exprimarea sentimentelor. Tânărul consideră că lui şi celor din generaţia lui le lipseşte o aşa-numită educaţie sentimentală, motiv pentru care sunt în căutare de noi metode prin care să apuce cât mai strâns de mânecă dragostea. Cât despre gesturile romantice de altă dată care apar tot mai rar în cuplurile tinere, poetul de 17 ani crede că „nici nu contează dacă manifestările de altă dată se conservă sau nu, atâta timp cât dragostea rămâne“.


„Weekend Adevărul“: Toni, eşti una dintre tinerele speranţe ale poeziei contemporane. Ce crezi, mai e dragostea printre temele forte în poemele noii generaţii de poeţi?

Toni Chira: Cred că ducem lipsă de dragoste. Când se ajunge la ea, cuvintele noastre parcă devin opace. Nu avem o educaţie sentimentală. Fac parte dintr-o generaţie care şi-a cunoscut părinţii fie divorţaţi, fie în prag de divorţ. Lumea din jur şi-a pus alte probleme când a venit vorba despre creşterea noastră. Nu cred că e rău, dar asta explică de ce nu avem o bună parte din instrumentele care, în mod normal, ne-ar ajuta să ne raportăm la dragoste. Mai avem de aşteptat până găsim unele noi şi potrivite situaţiei.

Ai citit foarte multă poezie şi ai avut, de asemenea, şansa să întâlneşti destui poeţi buni. Ai învăţat ceva despre cum se exprimă dragostea? Cât de dificil e să tratezi o asemenea temă în poemele tale?

E simplu. Trebuie doar să ilustrez în negru tot ceea ce o înconjoară, iar ea iese în evidenţă. Glumesc, dar nu întrutotul. Nu cred că am deschis ochii acolo unde era nevoie ca să învăţ cum se exprimă dragostea. Bine, am aceleaşi lacune şi în cazul umorului. Dar un cititor care nu are lacunele
mele poate s
ă râdă sau să iubească acolo unde eu nu mi-am închipuit decât repulsie.

 

Tu şi cei din jurul tău, de la prieteni la colegi, cum aţi spune că vedeţi dragostea astăzi? Ce s-a pierdut şi ce s-a păstrat din gesturile şi manifestările de altădată?

Nu am cunoscut oameni care să consume dragostea până la saţietate, din acest motiv cred că generaţia mea îşi caută un mod personal de a-şi reprezenta sentimentele prin gesturi. Dar dacă spun personal, atunci e impropriu să mă refer la un grup. Fiecare îşi autoeducă această caracteristică după propriile nevoi. Nici nu contează dacă manifestările de altădată se conservă sau nu, atât timp cât dragostea rămâne. 

Ce fel de gesturi sau manifestări de altă dată regreţi?

Regret convenţiile sociale şi etica. Unele lucruri ne abrutizează în timp ce ne protejează. Totuşi, sunt de părere că e bine că unele gesturi au dispărut, înseamnă că nu mai sunt utile în prezent, cum e cazul implicării familiei în deciziile amoroase. Altele, de exemplu moda scrisorilor de dragoste sau a bileţelelor, s-au mutat în mediul online. Comunicarea dintre parteneri şi-a găsit noi resurse, iar inhibiţia a scăzut. Asta ar trebui să ne bucure, nu?

Cum se mai cuceresc unii pe alţii adolescenţii de astăzi? Mai e poezia un mijloc de manifestare a sentimentelor? Tu, de pildă, ai încercat să cucereşti pe cineva cu versuri?

Adolescenţii de azi nu se cuceresc, se închiriază pentru trei sau şase luni. Nu-mi place lipsa de stabilitate a sentimentelor de la vârsta asta. Sunt un om comod, care adoră să perforeze acelaşi punct fix decât să parcurgă superficial mai multe. Cât despre poezie, am încercat o singură dată, în clasa a V-a, să par mai interesant pentru o colegă şi i-am scris câteva poezii. Atât de măgulită a fost de gestul meu încât le-a rupt în bucăţi şi le-a aruncat la gunoi.

Pentru mine, o relaţie înseamnă cămin. Dacă pot să locuiesc în persoana aceea cum locuiesc în mine, atunci suntem într-o relaţie. Asta înseamnă să-mi redescopăr acolo propria intimitate, iar nevoile mele să aibă aderenţă într-o lume complet diferită faţă de lumea mea

„De sinceritate suntem capabili toţi“

Dacă n-avem poezie, ce ne rămâne pentru exprimarea sentimentelor? Ce anume crezi că are o forţă similară din punctul ăsta de vedere?

Cred că sinceritatea e chiar mai puternică decât poezia, dat fiind faptul că o poezie cu cât e mai sinceră, cu atât e mai acută. Iar de sinceritate suntem capabili toţi. Doar că zona aceea de adevăr, care cuprinde şi modul în care ne exprimăm sentimentele, poate fi atinsă doar cu o sinceritate lucrată, antrenată să risipească balastul.

Ai, într-un poem, acest vers: „Nouă nu ni s-a predat dragostea, da' păi sexul“. Crezi că noua generaţie vorbeşte mai greu despre lucruri precum dragostea şi sexul sau, dimpotrivă, mai uşor?

Nu am trăit cum au trăit  generaţiile de dinaintea noastră ca să pot face o comparaţie. Eu cred că vorbim „normal“ de mult despre lucrurile astea, dar nu am un barometru al normalităţii cu valorile din 1965, 1995 şi 2005.

Sursa Foto: Simina Popescu

Toni Chira_poet_foto_Simina Popescu

Ce înseamnă pentru tine o relaţie? Cum ar trebui să fie legătura dintre tine şi o persoană ca să te simţi împlinit pe acest plan?

Sunt prea tânăr ca să mă gândesc la împlinire (râde). Pentru mine, o relaţie înseamnă cămin. Dacă pot să locuiesc în persoana aceea cum locuiesc în mine, atunci suntem într-o relaţie. Asta înseamnă să-mi redescopăr acolo propria intimitate, iar nevoile mele să aibă aderenţă într-o lume complet diferită faţă de lumea mea. Sunt prea tânăr ca să mă gândesc la împlinire sau ca să fiu de acord cu ce tocmai am spus. Asta nu înseamnă că punctul de vedere pe care-l am acum e unul mai puţin serios decât cel pe care o să-l am în viitor, doar că nu sunt sigur dacă mă potrivesc cu viitorul. În momentul acesta, prefer formula asta destul de abstractă pentru a defini o relaţie pentru că e mai permisivă, iar eu sunt mai deschis.

Cum îndeamnă tehnologia la naturaleţe

Cât de mult se bazează adolescenţii pe reţele sociale şi aplicaţii ca să cucerească fata sau băiatul pe care au pus ochii? Tu cât de mult o faci? Şi ţi se pare că toate mijloacele astea tehnologice condimen-tează în vreun fel modul în care se dezvoltă azi relaţiile de iubire sau, din contră, îl inhibă?

Cu atâtea filtre între noi şi ceilalţi, tindem să fim mai naturali sau, măcar, mai relaxaţi, iar acest lucru desigur că facilitează dialogul. Ai mai mult curaj când vorbeşti cu un ecran decât atunci când vorbeşti cu o persoană în carne şi oase. Pandemia a făcut şi ca sexting-ul să aibă mult succes. Eu unul am început să mă bazez pe reţelele sociale în ultimele zece luni, până în acel moment existând un echilibru între numărul fetelor pe care le abordam în viaţa reală şi numărul celor pe care le abordam pe Internet.

Dar pandemia cum te-a afectat din acest punct de vedere? Te-ai simţit mai singur, mai anxios?

Pandemia nu m-a făcut să mă simt singur. Marile schimbări nu se simt în oraşele mici, precum Dejul. În schimb, oraşul în sine m-a transformat într-un om singur. Activitatea mea sporită din mediul online nu a venit pe fondul perioadei de carantină, ci din dorinţa de a mă elibera, într-o mică măsură, de barierele impuse de propria localitate. Am nevoie de ubicuitate. Simt că trăiesc în Dej ca într-un schit. Reţelele sociale condimentează relaţiile dintre oameni în măsura în care acceptăm prezenţa cvasitotală a altora în vieţile noastre de zi cu zi. Se poate trăi în mediul virtual, relativ.

 


 

Viață de cuplu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite