Fulgarin

Douăştrei e un număr fain, unul prim, adică se împarte doar la el însuşi şi la unu. Ca o mică magie. Numărul lui David Beckham la Real Madris şi la Los Angeles Galaxy. Şi al lui Michael Jordan la Chicago Bulls. Prin 23 februarie, cîndva, pe la mijlocul zilei, în 2006, a început turnarea unui film a cărui premieră a avut loc în 2007. Fix pe 23 februarie. Numit chiar „The number 23”. Iar pe un 23 noiembrie am debutat la Gaudeamus cu prima carte.

Buzău. Fără ţintă, pe Cuza Vodă. În dreapta se face o străduţă, tot pietonală, intru pe ea, pare că se înfundă, şi-o să mă întorc. Magazine pe ambele părţi. În capăt, chiar pe mijlocul drumului, se ghiceşte o tarabă cu ziare. Cînd mă apropii, văd că sînt chiar trei, aşezate în semicerc. Marta nu cred că mi-a luat Gazeta. Nici n-avea de unde, în Bucureşti au făcut ăia cu chioşcurile un fel de grevă. Că ar fi ridicat Primăria de la Patru cîteva tarabe. „Aveţi Gazeta?”, întreb, „Mai am două”, îmi răspunde. „Daţi-mi, vă rog”, spun, şi remarc doi ochi superbi. Mai degrabă gri decît albaştri, dar cu totul deosebiţi. Extraordinari. Achit, şi o iau înapoi răsfoind ziarul din mers. Citesc pe diagonală, cînd e ceva interesant mă opresc, dup-aia dau repede paginile, «Ancheta lui       Tolo, nu mă interesează. Uau, l-au pus pe Contra! „Lobonţ convocat la naţională!”. Ia să vedem ce zice. Da, chiar că avea nişte ochi admirabili!» Ajuns în capătul străduţei, ca să-mi fie mai comod, să pot citi în tihnă, articolul despre Rapid chiar mă interesează, pun geaca pe nişte cutii în care au fost portocale, şi deschid ziarul de tot. „Becali continuă războiul cu Burleanu”. «Doi tîmpiţi!» Griul ăla, sau albastrul, e prea irezistibil, fac stînga-împrejur şi mă întorc spre tarabele cu presă. E tot acolo şi n-are clienţi. Caut de vorbă şi o întreb de cînd sînt chioşcurile aici, îmi spune că de vreo trei ani, îi zic că n-am mai fost demult prin Buzău, de cînd trăiau ai mei şi ieşeam împreună să ne plimbăm sîmbăta sau duminică după-amiază, dar că parcă era pe-aici o tonetă, îi zic, şi arăt undeva prin spatele ei, spre o vitrină de pe colţ. „Da, era ceva chiar acolo. Dar l-au luat mai demult. Întîi l-au mutat mai în spate, şi după-aia au plecat de tot”, spune şi se întoarce să-mi arate un spaţiu părăsit de la parterul unui bloc. Şi am venit noi.”

Ah, ce ochi, o să mor!

Întind mîna spre ea, peste revistele expuse, nu se fereşte, şi mi-o dă pe a ei pentru cîteva secunde. E rece. Îi mulţumesc. Spun că şi eu scriu, că întîmplător am o carte cu mine, o scot din geanta de pe umăr, i-o arăt, mă gîndesc la o dedicaţie, nu ştiu cum o cheamă, îi scriu doar „Ţie” şi mă semnez. Trec şi data, joi 28 septembrie. Se uită puţin la ce-am notat, zîmbeşte frumos, şi o pune repede în gentuţa ei în care ţine şi banii. Nu mai vine nimeni. Întind din nou mîinile, le întîlnesc pe ale ei şi o trag pe după tarabă pînă ajunge în faţa mea. «Oooo, e mai înaltă ca mine!» Mă apropii şi o iau în braţe. «Abia îi ajung la buze! Cred că e cea mai înaltă gagică a mea!» Îmi lipesc capul de umărul ei. Mă cuprinde strîns, se încordează, mă urneşte, şi începe să mă învîrtă uşor, m-a ridicat, apoi mai tare...

Supersenzaţie! O gagică mai înaltă ca mine, care să mă mai şi învîrtă! 

Încetineşte treptat şi mă aşază uşor pe pămînt. O strîng şi mai tare în braţe cu fruntea în geaca ei. Miroase a aer curat, ca rufele ţinute la uscat afară. Se retrage, spune că o să închidă, strînge tot, îi urmăresc mişcările, bagă toate revistele dedesupt, închide uşiţele şi le încuie. Scot o carte şi îi arăt ce spune Dan C. Mihăilescu, despre cartea mea. „Doar de bine.” Numele nu i se pare cunoscut, sau aşa deduc eu din mimica negativistă, probabil involuntară, şi mă simt dator cu cîteva explicaţii. „Omul nu mai face O carte pe zi la TVR2 de vreun an, şi-a adunat ultimele cronici într-un volum. Faţa i se luminează, îşi aduce aminte de volumul meu, zîmbeşte şi o scoate din gentuţa ei. „Oooo, nu se poate!, s-a îndoit!” spune, şi se încruntă. „De la cameră!” „Cameră”?! Ce cameră?” „Da, uite”, şi scoate tot de-acolo un compact mărişor, probabil un model mai vechi. „Faci poze cînd închizi?... La lacăte?”, nu-mi pot opri ironia şi o întreb. „Da, chiar pentru asta. Aşa vrea patroana”, îmi răspunde chinuindu-se să îndrepte coperta îndoită. „S-a şi desfăcut”, zice, şi, după ce scoate un purcoi de bani de pe la mijlocul cărţii, îmi arată cum i-a pus, au intrat direct între filele ei, au fost mulţi, e deja dezlipită. „Le fac proaste, nu-i nimic, lasă, o să ţi dau alta”, îi spun împăciuitor. Se uită la ceas, se strecoară spre blocul din spatele tarabei, uşa se deschide, nu trebuie cartelă, intru şi eu după ea, împing a doua uşa de fier forjat, se deschide în interior, bloc vechi, cred că s-a dus la veceu. O aştept în faţa coliviei liftului, apare, nu mai are geaca, e într-o helancă gri pe gît, «Un piept de milioane!», îmi zîmbeşte,

Mi-o fi simţit gîndurile?

Ieşim împreună şi o îmbrăţisez strîns. «Doamne ce ţîţe!» Îmi spune că ea e gata, putem pleca. „Aşa dezbrăcată?!”, o întreb zîmbind, şi-mi pică fisa: «Geaca mea!» Îi zic în fugă că am lăsat-o la colţ şi alerg spre capătul stradelei. Văd de la distanţă stiva de lăzi de carton. E ceva aruncat pe ele dar nu e geaca mea. E una neagră, mizerabilă şi cu căptuşeala ruptă. Alături sînt unii care stau pe vine şi beau bere, au sticlele de plastic în faţa lor, mi-e frică să mă uit prea insistent spre ei, n-am curaj nici sa-i intreb. Mai încolo, doarme unu’ întins pe jos.«Adio geacă!» Nici nu mai ştiu cum eram îmbrăcat, sper să fi fost cu aia veche de fîş, oricum era deja amortizată, o aveam de cinci ani, nu cred că aveam nici mare lucru prin buzunare, cheile, sînt, telefonul, e la mine. Mai e una portocalie aruncată pe jos. De-aia de gunoier de la Rosal. O împing cu piciorul. Nu-i a mea...       

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele carţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!”, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life”, Editura Junimea, 2018.

Citiţi şi:

- Un scriitor nebun

- Muzică, dragoste, genealogie

- Copaci. Amintiri

- Simonei

- Ciorile lu' nea Nicu