INFOGRAFIE Singurătatea în doi: cum se transformă iubirea în resemnare

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pentru mulţi oameni, divorţul este echivalent eşecului. Dacă relaţia nu merge, înseamnă că nu ai făcut suficiente eforturi FOTO Shutterstock
Pentru mulţi oameni, divorţul este echivalent eşecului. Dacă relaţia nu merge, înseamnă că nu ai făcut suficiente eforturi FOTO Shutterstock

Multe cupluri, căsătorite sau nu, cu copii sau fără, conştientizează că relaţia lor nu mai este de mult fericită, dar din varii motive preferă să se complacă în această situaţie decât să pună punct mariajului.

„«Dacă fetiţa mea moare, am stat o viaţă degeaba alături de un om cu care nu m-am înţeles niciodată», mi-a spus cu lacrimi în ochi mătuşa Maria“, mărturiseşte Ioana (25 ani, Bacău).

„În urmă cu doi ani, verişoara mea Angela a avut un accident grav. Soţul ei a murit pe loc, ea a ajuns în stare gravă la spital. Întâmplarea a făcut să fiu eu cea care trebuia să o anunţe pe mama ei. Mătuşa Maria avea la vremea aceea 80 de ani. Nu pot descrie suferinţa femeii care află o astfel de veste despre singurul ei copil (care peste puţin timp avea chiar să moară). Dar, trecând peste tragicul situaţiei, am primit cea mai importantă lecţie referitoare la relaţii. Când s-a mai liniştit, mătuşa
mi-a spus că speră ca Angela să scape fie şi numai pentru că, de dragul ei, a rămas într-un mariaj pe care nu şi-l mai dorea de mult. «Angela l-a iubit foarte mult pe tatăl ei. Eu nu m-am înţeles niciodată prea bine cu el, dar am rămas căsătoriţi 60 de ani de dragul ei. Dacă ea moare, eu ce-am făcut cu viaţa mea?», mi-a spus cu lacrimi în ochi mătuşa Maria. Într-o situaţie nepotrivită mi-am promis să nu stau niciodată într-o relaţie despre care am conştientizat că nu este ce vreau“, îşi încheie povestea Ioana.

Când preferăm se ne minţim singuri

Roxana şi George s-au cunoscut în timpul facultăţii şi după patru ani de relaţie s-au căsătorit. La scurt timp au început să apară şi problemele.

„George lucrează în cadrul unei multinaţionale. În urmă cu vreo doi ani a fost la o specializare, la sediul firmei-mamă, împreună cu alţi colegi. Cursurile au durat trei luni. La întoarcere mi s-a părut schimbat, dar cum nu puteam numi cu certitudine ceva,

n-am spus nimic. Nici el mie. După o altă delegaţie, am descoperit un schimb de e-mailuri între el şi o colegă din Cluj cu care fusese în deplasare. Din mesaje reieşea că în delegaţie relaţiile dintre ei au depăşit cu mult «graniţa» colegialităţii“, spune Roxana (34 ani, Bucureşti).

Deşi avea dovada clară a aventurii soţului ei, Roxana nu a acţionat în niciun fel. Şi-a continuat viaţa spunându-şi că „tot pe ea o iubeşte George“.

În timp, relaţiile dintre cei doi soţi au devenit din ce în ce mai reci şi tensionate. Viaţa sexuală aproape a dispărut, iar George, sub un pretext oarecare, i-a propus Roxanei să doarmă în camere separate. Aceasta a acceptat cu gândul că le va fi din nou bine, amăgită fiind şi de refuzul lui George de a admite că au probleme. Într-un moment de ceartă, Roxana l-a întrebat dacă vrea să divorţeze, iar el a refuzat categoric.

„Din fericire, am depăşit problemele. George a fost promovat şi câştigă mai mult. Vrem să ne cumpăram o maşină nouă, iar de Revelion să plecăm la Paris“, spune Roxana. Pentru prietenii care ştiu povestea, relaţia lor pare neschimbată. Încă dorm în camere diferite, George refuză discuţiile despre copii, deşi Roxana îşi doreşte foarte mult unul. În plus, când este acasă, Internetul este principala lui preocupare.

Eforturi zadarnice

Potrivit unui studiu făcut de casa de avocatură britanică Slater & Gordon, jumătate dintre cuplurile căsătorite ar divorţa sau îi îndeamnă pe celibatari să-şi păstreze statutul. Când vine vorba de despărţire, decizia nu este uşor de pus în practică nici pentru cuplurile necăsătorite. Printre motivele pentru care unei persoane îi este greu să iasă dintr-o relaţie nefericită se numără teama de singurătate, convingerea că va fi mai greu să se descurce pe cont propriu (financiar, administrativ), credinţa că nu merită ceva mai bun, neîncrederea în forţele proprii, dar şi sentimentul de culpabilitate, care apare atunci când partenerul dă semne că va suporta foarte greu despărţirea.

„Pentru mulţi oameni, un divorţ este un eşec. Ei merg pe presupoziţia (falsă, bineînţeles) că, dacă eşti suficient de inteligent, poţi face orice relaţie să meargă. Dacă totuşi nu merge, înseamnă că nu ai făcut suficiente eforturi. Divorţul este perceput ca un eşec personal, greu de suportat pentru orgoliul lor“, spune psihologul Virgil Rîcu, din Bucureşti.

În viziunea psihologului Oana Tudor (cabinet Psyevolution - Bucureşti), frica de singurătate le dictează persoanelor nefericite în cuplu modul de a acţiona.

„Teama de a nu rămâne singur(ă) reprezintă un aspect foarte important în luarea unei astfel de decizii. În general, femeile se gândesc la această posibilitate: «dacă o să mă despart de el, o să rămân singură», însă «singurătatea în doi» este mult mai dureroasă“, spune aceasta.

infografie relatie cuplu

Prietenul, terapeut la îndemână 

Americanii au inventat consilierul de familie, un psiholog care ar trebui să-i ajute pe soţi să-şi rezolve conflictele. Dar ca să beneficieze de pe urma consilierii, ambii parteneri trebuie să realizeze că au probleme.

„Orice divorţ (şi orice căsătorie) implică de fapt o negociere, fie aceasta şi doar cu propriile sentimente. Pentru ca lucrurile să meargă lin şi frumos, această negociere trebuie să fie de tipul
win-win (câştig-câştig – n.r.). Dacă în negocierea unei despărţiri, una dintre persoane nu câştigă nimic, ci doar pierde şi se mai alege şi cu sentimentele rănite, atunci evident ea se va opune despărţirii“, spune Rîcu.

În cazul românilor, terapia de cuplu nu este foarte des întâlnită. Persoanele aflate în impas apelează cel mai des la ajutorul prietenilor. De cele mai multe ori, aceştia fie încearcă să le impună un anumit mod de acţiune, fie nu ştiu cum să reacţioneze. Terapeuţii le recomandă doar să fie buni ascultători şi să se abţină de la a da sfaturi pripite şi radicale.

Iubitul ideal are defecte tolerabile

Există persoane care intră de la bun început în relaţii care nu sunt perfecte, cu gândul că, pe parcurs, vor schimba una sau alta la partenerul lor şi totul va fi bine.

„Oamenii nu se schimbă, ei se pot modela, pot evolua, însă doar dacă îşi doresc şi dacă simt că este nevoie. O relaţie «sănătoasă» este o relaţie în care partenerul îi poate tolera imperfecţiunile celuilalt. Este important să ne găsim un partener ale cărui defecte le putem tolera“, spune psihologul Oana Tudor.

Specialiştii sunt de părere că, oricât de nobile ar fi intenţiile celui care vrea să schimbe ceva la partener, dacă persoana respectivă nu doreşte să se schimbe, eforturile celui dintâi vor fi resimţite ca fiind un abuz.

„Să nu uităm zicala «Drumul spre iad este presărat cu intenţii bune». Întotdeauna suntem în situaţia de a alege: schimbăm lumea sau ne schimbăm noi? Evident, este mult mai uşor să cerem celuilalt să se acomodeze doleanţelor noastre. Este mult mai facil să le facem reproşuri celorlalţi, decât să ne schimbăm noi“, atrage atenţia Virgil Rîcu.

Răul necesar

O vorbă din popor spune: „rău cu răul, dar mai rău fără el“. În viziunea specialiştilor, proverbul se aplică foarte bine şi relaţiilor. „Unele persoane preferă să trăiască alături de ce ştiu decât să trăiască fără. Aici putem vorbi şi de tradiţii, felul în care am fost crescuţi, mediul în care am trăit. Tot timpul auzim astfel de zicale, care ne ajută să trecem peste anumite perioade ale vieţii, însă trebuie să ne oprim puţin şi să luăm ceea ce ne poate ajuta să evoluăm şi să trăim frumos“, spune Oana Tudor.

Psihoterapeutul Virgil Rîcu este de părere că zicala cu pricina reflectă descoperirile care au stat la baza dezvoltării teoriei ataşamentului. „Copilul mic are nevoie de o figură de ataşament (mama sau un substitut matern), pe care o percepe – pe bună dreptate – ca pe o persoană de care depinde însăşi supravieţuirea lui. Când supravieţuirea ta este pusă în pericol, accepţi foarte multe lucruri pe care în mod normal nu le-ai accepta. Oamenii au nevoie să se ataşeze, să se simtă în siguranţă, să evite singurătatea, iar pentru acestea fac multe concesii. Orice rău devine un rău necesar atunci când previne un rău mai mare“, continuă acesta.

Ca la mama acasă

Apoi, multe cupluri rămân împreună mult timp după ce au realizat că relaţia lor a devenit o sursă de amărăciune pentru că aşa au văzut la părinţii lor. Bagajul „acumulat“ în copilărie îşi spune cuvântul la maturitate.

„Modelul relaţional parental contează extrem de mult, cu atât mai mult, cu cât el este asimilat la nivel inconştient. Reproducem acest model chiar şi atunci când nu dorim să o facem, chiar şi atunci când ne propunem să nu o facem“, spune Rîcu. ;

Copilul, liantul familiei sau pretext pentru indecizie?

copil relatie casatorie FOTO shutterstock

Aşa cum multe persoane ajung să se căsătorească pentru că apare un copil, la fel, există multe cupluri care decid să rămână împreună „de dragul copiilor“. Întrebarea este dacă, într-adevăr, copiilor le este mai bine pentru că părinţii lor au rămas împreună.

„Copiii au tendinţa de a crede că, dacă se întâmplă ceva rău în familia lor, este din vina lor. Dacă părinţii se ceartă şi vor să divorţeze, copiii cred că asta se întâmplă din vina lor. Dacă li se explică acestora că, de fapt, separarea părinţilor are legătură doar cu părinţii, şi nu cu ei, copiii vor accepta mai uşor divorţul. De asemenea, au nevoie să li se prezinte şi un scenariu – despre cum va continua viaţa lor după divorţ – în care să se «aşeze» mental şi emoţional în viitor“, explică psihoterapeutul Virgil Rîcu.

De aceeaşi părere este şi psihologul Oana Tudor. „Copiii simt tensiunile din cadrul familiei, chiar dacă se încearcă, pe cât posibil, să nu existe discuţii în faţa lor. Este mai bine ca fiecare părinte să îşi asume că este părinte şi că, totodată, are dreptul şi la viaţă personală. Este important ca acel copil să se simtă iubit şi ascultat de părinţi chiar dacă aceştia nu locuiesc împreună“.

Se poate întâmpla ca părintele, oricât este el de iubitor, să aibă momente când este nefericit tocmai din cauza copilului. Problema apare dacă adultul îi şi reproşează copilului acest fapt.

„Există o mare diferenţă între motive şi pretexte. Când adulţii spun că au stat într-o relaţie doar de dragul copiilor, nu trebuie crezuţi pe cuvânt: de obicei, ăsta e un pretext, o scuză pentru a nu fi făcut şi a nu face nimic cu viaţa proprie. Sigur că ne putem imagina uşor un părinte care resimte responsabilităţile legate de copil ca pe o piatră de moară legată de gât. Şi sigur că poate avea momente de neputinţă şi de furie, în care să se descarce pe copil, pentru ca apoi să se simtă vinovat. Un astfel de părinte are nevoie să îşi aducă aminte că acest copil este, de fapt, consecinţa alegerilor lui“, spune psihologul.

Dacă o persoană îşi blamează în mod constant copilul pentru situaţia în care se află, chiar dacă este vorba de o manifestare a neputinţei lui, acţiunea sa nu rămâne fără urmări asupra psihicului copilului.

„E revoltător cât de mulţi părinţi preferă să-şi blameze copiii pentru a evita înfruntarea propriei neputinţe. Un astfel de copil se va simţi vinovat, chiar dacă raţional va înţelege că, de fapt, nu e vina lui. Se va simţi vinovat pentru că nu a reuşit să o facă pe mama lui să fie fericită şi să-l iubească. Riscă de asemenea să dezvolte o imagine despre sine în care el apare ca o povară pentru ceilalţi“, avertizează Rîcu.

Viață de cuplu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite