O lume plină de Dumnezei…

Pentru cei mai comozi şi nesiguri dintre noi, online-dating-ul este oricând o soluţie. Pentru ceilalţi nu este niciodată soluţia ideală.Sper să nu apuc ziua în care computerele vor fi protagoniştii propriilor noastre vieţi!

Azi avem tabletă, laptop, blog, online-dating, cibersex... curând vom purta tastatura pe post de geantă - să roşească ea în locul nostru când primim flori şi complimente, să geamă ea de plăcere când ni se va face masaj… 3D, cum altfel?

Sunt A şi vorbesc cu M când pe Facebook, când pe Badoo, iau reţelele la rând. În micul Paradis, mă “iau la trântă” cu Dumnezeu şi-mi colorez lumea cum vreau eu. Cu minciuni de tot felul, servite în funcţie de interlocutor sau de starea care mă animă. Pentru M am avut chef să fiu nonconformistă, pasională, deschisă experienţelor sexuale... Sunt B şi vorbesc cu R şi, graţie aceluiaşi suport tehnic, am decis să fiu timidă, hipersensibilă... Cât despre sex... numai după căsătorie! În aceeaşi zi am fost, pe rând şi simultan, şi C şi D şi... pentru alţi X parteneri, potenţiali iubiţi, fete sau băieţi, căci cine poate şti exact ce se întâmplă în realitate, dincolo de ecranul monitorului. Şi uite aşa am experimentat, sfidând realitatea, şi m-am dat cine am vrut eu să fiu până când, la sfârşitul zilei, nici eu nu mai ştiam exact cine sunt. Iar online-lover-ii, fără excepţie, s-au înghesuit să fie răspunsul aşteptărilor mele declarate. Oare cât timp va mai trece până când cei care flirtează online vor uita să mângâie, să şoptească, să iubească, iar maşinăria asta cool şi deşteaptă va vorbi pentru noi, în locul nostru?!

Statisticile ne arată că 20% dintre cuplurile formate online ajung rapid la căsătorie. E prea curând însă să ne arate şi ce “speranţă de viaţă” au acest soi de uniuni.

Părerea specialistului: De ce interacţionăm pe Internet?

În acest moment, oricare dintre noi poate descoperi oameni cu gusturi şi viziuni similare pe Internet.  Alegem, cu toţii, ce transmitem celorlalţi prin imaginea noastră online; acest aspect e mai uşor de controlat decât deciziile pe care le luăm atunci când păşim în offline.

Maridana aduce în discuţie un aspect esenţial: măştile pe care le putem purta, cu uşurinţă, pe Internet. În fond, putem susţine orice despre noi înşine în acest context; putem, chiar, să fabricăm şi dovezi. Avem posibilitatea să analizăm studii care ne prezintă importanţa comunicării nonverbale; în momentul în care nu interacţionăm, activ, cu cineva în acelaşi spaţiu fizic (lucru dificil de suplinit chiar şi când avem webcam şi microfon), multe din informaţiile pe care le transmitem celuilalt se pierd. Faimosul experiment al lui Mehrabian a dus la concluzia că, luând în calcul cuvintele, elementele paraverbale (ton, volum, intonaţie etc.) şi elementele nonverbale (mimică, gesturi, poziţie corporală etc.), cuvintele propriu-zise contează doar în proporţie de 7% atunci când ne dorim ca interlocutorului să-i placă ceea ce îi spunem. Cercetările publicate ulterior au oferit procente diferite şi noi aspecte de luat în calcul, dar un lucru rămâne valabil: cuvintele pe care le folosim sunt doar o parte din ce dorim să transmitem.

Există, la ora actuală, foarte multe pagini Web pe care ne putem căuta parteneri potenţiali. OKCupid, de exemplu, ne oferă şi posibilitatea de a vedea cât de mult ne potrivim cu cineva pe baza câtorva aspecte alese dintr-o serie de liste pe care ni le oferă. Statisticile lor, însă, nu pot lua în calcul fotografiile de profil, aspect care depăşeşte autodescrierea şi preferinţele menţionate. Totodată, nici o fotografie nu ne poate spune cum va arăta şi cum se va comporta persoana cu care alegem să ne întâlnim. Există, însă, proiecţia – un mecanism descris prima oară de psihanalişti – care presupune că, pe baza unor stimuli unici pentru fiecare dintre noi, vom asocia anumite trăiri cu anumiţi oameni pe care-i găsim asemănători celor care ni le-au provocat prima oară. Aceasta e una din explicaţiile pentru faptul că simţim, din start, pentru anumite persoane simpatie sau antipatie; de asemenea, şi pentru că ne imaginăm un om care a pus două poze şi trei rânduri pe o pagină ca fiind alesul inimii noastre. Inconştient, pornind de la felul în care ajungem să reacţionăm la informaţiile oferite, completăm spaţiile goale cu ceea ce credem despre persoana respectivă.

Este suficient să intrăm într-un mijloc de transport în comun pentru a putea vedea că mulţi dintre cei de lângă noi preferă să trimită un SMS sau să joace un joc pe telefon, în acel moment, în favoarea unei discuţii cu cel de lângă ei, care le-ar putea fi chiar rudă sau prieten. Cred, însă, că scopul oricărui instrument de comunicare este să faciliteze, în cele din urmă, interacţiunea umană. În cele din urmă, important este să cunoaştem persoana din spatele avatarului virtual şi să o vedem aşa cum este, nu aşa cum ne-am dori să fie. Pentru timpul petrecut împreună, în acelaşi spaţiu fizic, încă nu s-au descoperit alternative.

Radu Bălăuţă, psiholog clinician