Să mergem la mare, să ne certăm la soare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aştepţi un an să mergi pe litoral, iar când ajungi acolo, vezi că şi nervii ştiu să înoate. Bălăceala într-o strachină mai mare decât le oferă ştrandurile din oraşul lor conving zeci de mii de români (pe străini încă nu, poate altădată) să se reverse vara pe, nu-i aşa, însoritul litoral al Mării Negre.

Muntele e opţional, în schimb marea e obligatorie. Nu eşti în rândul lumii dacă – vorba reporterilor cu gura spartă şi creştetul pârlit de soare – n-ai luat cu asalt măcar un Eforie, un Venus, ceva.   

Treceţi, geamantane române, Carpaţii

Cum se crapă de iunie, maşinile şi trenurile au roţile crăcănate de povara boccelelor, trec munţii şi chiuie în drumul lor spre Constanţa, de unde încep să presare prin staţiuni tot felul de şepci, şlapi şi nădragi arboraţi cu mândrie pe trunchiuri umane mai mult sau mai puţin pregătite pentru impact.

Vara trecută, am fost de două ori la mare, o dată în august (când dădeam şpagă ca să găsesc un şezlong sau un porumb liber) şi o dată în septembrie (când dădeam şpagă ca să găsesc o mâncare neconfiscată de Sanepid). Prima dată, mergeam pe plajă ca pe sârmă, să nu calc pe vreun copil sau, şi mai rău, pe grebluţa lui. A doua oară, când am intrat în apă, era să mor ca Leonardo DiCaprio după ce-a căzut de pe Titanic. M-am târât la mal, iar soţul meu m-a întrebat ce am, credea că am văzut rechini. Aveam culoarea copanului pe care-l pierzi într-un colţ de frigider şi-l regăseşti emoţionant după vreo şase săptămâni. Hipotermia a trecut cu o duşcă de whiskey, dar învăţămintele mi-au rămas.

Multă lume crede că românii sunt atraşi la mare de românce, în sensul că dezbrăcăciunile sezonului sunt un argument puternic. Nu-i adevărat, sunteţi răutăcioşi. Românii sunt atraşi la mare de faptul că pot vedea aceste românce fără să se simtă vinovaţi, atât. Ştiu povestea unui cuplu care, după două săptămâni de plajă, a speriat tot oraşul natal Bacău. Erau bronzaţi ca huila, dar cu gogoşi albe în jurul ochilor, fiindcă nu-şi scoseseră niciun minut ochelarii de soare, chipurile să nu facă vreun cancer la sprâncene. În realitate, potrivit unor confesiuni ulterioare, bazate pe respect şi alcool reciproc, se holbaseră pe furiş toată vara la chiloţăria plajei, fiecare cu fanteziile lui.

Complexul de vară     

Acum câţiva ani, am plecat la mare cu Cipi şi Dana, doi prieteni căsătoriţi, care nu concepeau să treacă vreo vericică fără să plonjeze pe vreo perlă din şiragul staţiunilor noastre. M-au luat cu maşina lor. Mai bine plecam cu bicicleta. Când m-au cules din faţa blocului, am constatat că nici n-aveam unde să-mi pun valiza, maşina avea deja fălcile pline. Am stat cu paporniţa-n braţe până la Medgidia, când m-am gândit s-o arunc pe geam, ca să nu fac cangrenă, dar până la urmă am îndesat-o între sacoşa ei cu sandale şi sacoşa lui cu sticle (am uitat să vă spun că era un fel de Prâslea cel Voinic cu berile de aur).

Ea era foarte nervoasă, tot drumul a trântit şi-a bufnit, mai ales că o ajuta şi recuzita – portierele şi portbagajul au fost de mare folos în eliberarea energiilor negative. Deci pe traseu am auzit mai multe bubuituri decât un taliban. Nu ştiam ce-a apucat-o, că doar pleca în concediu, nu în vreo tabără de colonoscopii şi endoscopii. Când a oprit el, la un moment dat, şi-a coborât să se uşureze într-un lan mănos de floarea-cred-că-soarelui (era cam fleşcăită, nu ştiu), Dana mi-a spus că n-are chef să se dezbrace pe plajă, fiindcă ea e cam grăsuţă şi Cipi e cam slăbuţ şi că, dacă n-o mai iubeşte după asta, n-o să şi-o ierte niciodată.     

N-am ştiut ce să-i spun, adică am ştiut, dar câteodată e mai bine să rumegi cuvintele înainte să le redai libertatea. Nu era chiar grasă, doar că bărbatu-său era o reclamă la foametea din lumea a patra. Am acasă o radiografie care-i mai grasă ca el. I-am explicat Danei că nimeni nu se va uita în mod special la ea pe plajă, întrucât toată lumea se va uita în mod special la alea care arată beton. Un găfoi mai mare n-am făcut în viaţa mea – s-ar putea totuşi să mă autodepăşesc, într-o zi. Eu voiam s-o liniştesc, dar i-am agitat zaţul şi mai tare. Am avut un concediu superb, în care Dana a zăcut pe şezlong cu o fustă peste costumul de baie, parcă era o chiuvetă cu perdeluţă.

Un meduz şi o meduză

În alt an, am plecat pe fascinantul litoral împreună cu o prietenă corporatistă care, odată ajunsă acolo, a socotit că e momentul să-şi mintă personalitatea. Deşi în oraşul de baştină nu ieşea din fustele de stofă, la Mamaia a intrat într-o pereche de blugi sfâşiaţi – am crezut că a atins-o vreo elice de avion, din greşeală. Am ajuns acolo la ora 16, iar la 16.20 agăţase deja un distins domn beat mangă, dar cu portofelul încă treaz. M-a lăsat baltă, a plecat cu ăla într-o destinaţie necunoscută. Bine, mi-a devenit cunoscută când a adus-o poliţia la hotel, a doua zi. Oamenii legii, să zic aşa, mi-au spus că au găsit-o într-un bar din zona scumpă, singură criţă. Şi că, în toată splendoarea mahmurelii ei, reuşise să spună unde stă, deşi ei o întrebaseră cu totul altceva, mai exact cât băuse şi dacă vrea la spital. A trebuit să mi-o revendic, ce să fac.

Am mai stat încă trei zile acolo, timp în care n-am auzit decât mârâieli din laringele ei. Şi-a petrecut timpul turtind telefonul, îi dădea boului sms-uri zi şi noapte, deşi ăla nu-i răspundea nici de-al dracului. Ei nu-i venea să creadă, era sigură că fusese dragoste curată. Dacă prin ”curată” înţelegea că nu s-a ales cu nicio blenoragie, atunci da, fusese o dragoste pură ca un nufăr – am îndrăznit să-i spun. S-a uitat la mine ca un câine căruia i-ai luat osul din castronel. Ştiam că supravieţuirea mea depinde de cantitatea de scuze pe care urma să le strănut.

Fetele naive care pleacă singure la mare, în ideea că acolo îşi vor găsi sponso... ăsta, sufletul pereche vor fi, mai devreme sau mai târziu, dezamăgite. Unele şi mai devreme, şi mai târziu. Doar că proasta mea nu plecase singură, plecase cu mine. O zi jumate după măreţul incident a stat cuminte, apoi a găsit alt cretin pe plajă, care a intrat în vorbă cu ea punându-i o meduză pe burtă. Ea a ţipat regulamentar, apoi, văzându-l cum arăta – ca un salvamar din Baywatch – a înghiţit decibelii la loc, că doar sunt reciclabili. Seara, am stat singură cuc în camera de hotel şi-am jucat Tetris pe laptop până am adormit şi-am visat că, dacă nu trec de nivelul 8, mă înghite o muscă uriaşă.

A doua zi, a venit şi prietena mea, chipurile pe două picioare, cam prea bine dormită pentru o femeie care acroşase un macho-man şi-o macho-vodcă. Mi-a spus că obraznicul prevăzut cu pătrăţele pe stomac nu se ridicase la înălţimea (mă scuzaţi) pretenţiilor ei, dacă-nţelegeţi ce vreau să spun. În schimb, fusese cică foarte guraliv, nu te plictiseai cu el, îi povestise toată noaptea cum văzuse el la televizor – sau nu mai ştia unde – că la un moment dat o să rămânem fără petrol pe această planetă. Şi nu de alta, dar cu ce o să-şi mai umple el bricheta de aur, o să-şi aprindă ţigăricile cu fierul de călcat? Într-un târziu, tot perorând acolo, a ajuns la concluzia că ar putea să folosească aprinzătorul de aragaz – care, probabil potrivit capului său de rumeguş, funcţionează cu energie eoliană. O săptămână mai târziu, în Bucureşti, când i-am propus amicei mele să bem un cocktail, a făcut o mutră de om căruia încă nu i s-a topit supozitorul şi mi-a spus că ea e femeie serioasă, bea doar ceai verde.

Marea-i frate cu românul

”Mergem la mare pentru copii”, asta am auzit de la nişte prieteni buni de familie. De asta mă şi temeam. Am plecat claie peste grămadă la Mangalia, aveau ei un aranjament acolo. Desigur, odată ajunşi, am constatat că aranjamentul era superb pentru ei şi ok (spre oribil) pentru noi, dar am acceptat compromisul.

În prima dimineaţă, cred că am căzut din pat, din cauza unor vibraţii ciudate. Cioc, cioc, cioc, bum, bum, bum! Sincer, am văzut mascaţi DIICOT care băteau mai delicat în uşă. Am deschis, cu părul doar un pic mai ordonat decât un mop, cu ochii pungă etc. Erau ei, prietenii. La 6.48 dimineaţa, trâmbiţau scularea, voiau să mergem toţi deodată la plajă. Că ăia micii ai lor se trezeau devreme şi ce să le facă, se plictiseau în cameră. Le-am spus că noi avem nevoie de vreo cinşpe minute, maxim două ceasuri ca să ne punem pe picioare. S-au uitat la mine ca la o malformaţie rară şi, dezamăgiţi, au spus că ne aşteaptă la micul dejun, în hotel.

Mi-am trezit iubitul în şoapte şi mai ales în şuturi. I-am explicat situaţia, a fost înţelegător, n-a înjurat decât de 2-3 ori, în treacăt, deoarece era un domn. Am coborât la masă, unde familia groazei ne aştepta cu boturile umflate de ceva nervi şi ceva croasante. Aveau doi copii de 4, respectiv 5 ani, care voiau în permanenţă tot ce ţine de minunăţia turismului: papa, apa, pipi, caca, apa, papa. Când credeam că nu mai scăpăm de monotonia asta digestivo-excretoare, am ajuns pe plajă, unde aspiraţiile pruncilor s-au diversificat: au vrut porumb (pe care l-au aruncat în nisip după o îmbucătură, mai bine mi-l dădeau mie), au vrut un balon (pe care l-au spart în două minute în urechea mea, deşi îi zisesem mă-sii că sunt cam nevricoasă), au vrut gogoşi cu ciocolată (pe care, tot aşa, le-au trântit în nisip după o muşcătură, îmi venea să le spăl şi să le halesc eu), au vrut poză cu maimuţa (a fost nevoie să-i dăm un bacşiş maimuţei, fiindcă iniţial refuzase să se pozeze cu ei), au vrut vată roz pe băţ (care a ajuns vată pe burţile noastre, normal, era mai distractiv s-o întindă pe noi decât s-o mănânce), au vrut în telegondola din Mamaia (unde au vomitat vata roz şi au dat dovadă de simţ estetic, au făcut asta pe sandalele mele care erau tot roz).

Mami şi tati aveau tendinţa să nu le refuze nimic. La un moment dat, însă, când ăştia micii au vrut să se îmbarce pe un vapor de marfă care pleca în Singapore, părinţii protectori le-au spus că ei i-ar lăsa şi ar fi cu drag de acord, dar se opune cu obstinaţie tanti Simona, care e o scorpie.  

   

         

    

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite