Părinţi

articolul anterior articolul urmator

Mirela Retegan, „Antrenorul părinţilor“, la Adevărul Live: „Trebuie să creştem împreună cu copiii noştri, nu ei să crească pe lângă noi“

0
2 Nov 2016 13:51:14
Autor: Lizeta Oprea, Alexandra Cheroiu
Mirela Retega, fondatorul „Gaşca Zurli“, vorbeşte despre educaţia formală prin joacă şi distracţie. FOTO Eduard Enea
Mirela Retega, fondatorul „Gaşca Zurli“, vorbeşte despre educaţia formală prin joacă şi distracţie. FOTO Eduard Enea

Mirela Retegan, fondatorul „Gaşca Zurli“, a vorbit la Adevărul Live despre noul său proiect. După ani de experienţă în educaţia copiilor prin joacă, a devenit antrenor pentru părinţi, învăţându-i pe adulţi cum să câştige atenţia copiiilor fără să fie tentaţi să dea ordine şi comenzi.

Mirela Retegan, fondatorul celui mai mare teatru privat de copii din România care a dus dragostea pentru copilul său la nivel de fenomen naţional, numindu-l „Gaşca Zurli“, a fost prezentĂ la Adevărul Live. A pornit un nou proiect, iar în această toamnă se întâlneşte cu peste 10.000 de părinţi pe care îi învaţă cum să ofere educaţie formală prin joacă şi distracţie.

Fost corespondent BBC şi om de radio, Mirela Retegan a lăsat totul pentru a oferi spectacolele copiilor, iar acum îi învaţă pe părinţi cum să transformate momentele de tensiune şi nervi în unele de amuzament.

Cele mai importante declaraţii

„Adevărul“: Aveţi un nou proiect, „Antrenorul părinţilor“, care trebuie să-şi înveţe copii cu multă dragoste, prin joacă şi distracţie.

Mirela Retegan: Este un proiect care s-a întâmplat pur  pentru că această idee există în tot ceea ce fac eu. Eu cred că joacă este limbajul iubirii dintre părinţi şi copii şi al iubirii în general. Când doi oameni se iubesc, ei se şi joacă. Când dispare joaca dintr-o relaţie , lucrurile devin prea serioase şi dau în altceva. Inclusiv în „Gaşca Zuli“, noi încercăm pe scenă să le explicăm copiilor prin joacă lucrurile pe care ei trebuie să le reţină şi care sunt importante. E aşa am crescut-o pe Maia, pentru că cei mici nu înţeleg foarte multe aspecte pe care noi le definim prin cuvinte foarte complexe şi pompoase. Copilul au un singur scop pe lume –să se joace- şi atunci, ca să se trezească dimineaţa, să  mânânce, să aibă răbdare să se spele pe dinţi, să se îmbrace, să stea cuminte în maşină, să aibă răbdare la cumpărături sau să te asculte atunci când vrei să-i explici ceva, tu trebuie să găseşti acel limbaj prin care să-l faci atent. Dacă reuşeşti să găseşti în limbajul ăla ceva jucăuş, cu siguranţă îi vei capta atenţia.

Antrenorul părinţilor e o formulare pretenţioasă, dar de fapt nu sunt nici educator, nici psiholog, nici trainer, nici specialist în parenting, eu sunt o mamă care şi-a crescut copilul jucându-se şi din această joacă s-a născut „Gaşca Zurli“, cu care astăzi se joacă milioane de părinţi şi copii din România şi din afară. Ne-am dat seama în sălile de spectacol, văzându-i pe părinţi, care vin destul de crispaţi, obosiţi, că încet-încet intră în ritmul nostru, în bucuria noastră, ne preiau din energie, iar la sfârşit sunt toţi „WOW! Am avut o oră minunată!“. Am înţeles că au nevoie de cineva care să le apese pe nişte butoane şi să le redeclanşeze bucuria de a se juca.

Un copil în ziua de astăzi nu mai are acea cuminţenie, supunere pe care o aveam noi. Când părinţii noştri ziceau Fii atent! Stăteai smirnă. Indiferent ce-ţi spunea, te prefăceai că te preocupă ceea ce-ţi spune, dar de multe ori mintea noastră era în altă parte. Şi atunci eu am găsit mijloacele prin care copilul acela chiar să devină atent şi să-i menţin atenţia spunându-i lucruri care să-l intereseze şi pe el.

Am senzaţia că prinţii noştri ne-au crescut prin predică. Orice făceai,  trebuia să-ţi ţină o predică legat de orice acţiune, orice greşeală pe care o făceam. Eu am ales să intru în echipă cu copilul meu, să fiu parte din povestea respectivă şi împreună să tragem concluziile.

Mi-am dat seama că dacă nu îi las loc copilului să crească, să se dezvolte şi să cunoască lumea, va deveni un simplu executant al ordinelor mele şi deşi eu sunt o femeie foarte puternică şi foarte voluntară, am făcut pasul înapoi. Este cel mai greu lucru să faci pasul înapoi şi să devii spectatorul vieţii copilului tău, să-l laşi să încerce, să cadă, să se ridice şi tu să fii acolo şi el să ştie că poţi să-l sprijini oricând.

Cât de important este să oferim copilului argumente şi să ne ferim de expresia „pentru că aşa vreau eu“?

Eu am învăţat-o pe Maia că poate să obţină orice dacă are argumente. La un moment dat ei înţeleg asta şi învaţă să negocieze şi să vină cu argumente şi să facă diferenţă între lucrurile pe care ni le dorim pentru că avem nevoie de ele sau cele care sunt toane, fiţe. Ştii când vine momentul cel mai greu? Când tu îi spui că „trebuie să faci asta!“ şi ea te întreabă ce argumente ai. Şi nu le ai, te găseşti descoperit şi tot ce ai încercat tu să faci se întoarce bumerang. Eu cred că în zilele noastre avem o generaţie extrem de deşteaptă. Sunt inteligenţi, sunt cu ochii pe noi, stau la pândă şi abia aşteaptă să greşim ca să penalizeze, iar noi trebuie să fim foarte buni, foarte prezenţi şi foarte conştienţi. Dacă nu facem asta jucându-ne cu ei când sunt mici, ne trezim la adolescenţă, când este cea mai grea perioadă din viaţa unui părinte, că nu mai avem conexiunea cu ei. 

Eu cred foarte tare că cu cât un copil creşte în înălţime, cu atât trebuie să crească părintele în înţelepciune. Cu cât un om se cocârjează din cauza vârstei, cu atât ar trebui să i se înalţe spiritul. Şi atunci rămâi la acelaşi nivel cu copilul tău, el în înălţimea fizică şi tu în cea spirituală. Trebuie să creştem împreună cu copiii noştri, nu ei să crească pe lângă noi.

Este copilul oglinda unui părinte? Vă regăsiţi în Maia?

Foarte mult şi nu-mi place. De foarte multe ori mă uit la ea şi văd multe lucruri care nu-mi plac la mine, pentru că e un moment în care nu mai e suficient să-i spui ce trebuie să fac, ci trebuie să faci chiar tu aceleaşi lucruri. Nu pot întotdeauna, mă străduiesc foarte tare. Eu i-am cultivat Maiei bucuria de a citi, pentru că eu citesc, ieşim şi ne mişcăm împreună, revenim la exemplul personal.Pentru că în această oglindă vedem de obicei lucrurile care nu ne plac la noi.

Care este relaţia cu fiica ta, având în vedere că este la vârsta adolescenţei, una din cele mai grele perioade?

Pentru fete începe destul de devreme. La 12 ani, Maia a cerut pupicul de noapte bună şi a doua zi am găsit pe uşă un bilet pe care scria „Ciocăne sau mori“. Acela a fost începutul sfârşitului. Mi-a fost foarte greu, pentru că se întâmplă brusc, peste noapte, nu te pregăteşte nimic pentru perioada adolescenţei. Eu lucrez acum la o carte, se numeşte „Tratat de suportarea hormonilor la adolescenţi“. Într-o zi am ales să nu mă mai lupt cu ea şi cu adolescenţa pe care nu o înţelegeam, să nu mai iau personal perioada aceasta a ei. Mi-am dat seama că şi la ei este ca la femeile în ziua menstruaţiei sau la femeile însărcinate, când hormonii o iau razna şi de multe ori o întrebam de ce e arogantă cu mine, de ce mă tratezi cu superioritate şi ea îmi zicea „Dar nu mă pot abţine, nu vreau să te supăr, nu vreau să fac asta“. Şi atunci i-am făcut o poveste despre fiecare hormon în parte: astăzi cu ce hormon ne războim? Cu hormonul sictir? Cu hormonul aroganţă? Cu hormonul sarcasm? Hormonul fericirii are de obicei cele mai multe probleme şi pe el trebuie să-l resuscităm cel mai des posibil şi metodele sunt diferite. O să fie o carte de care eu sunt convinsă că va schimba mult din relaţiile părinţi-adolescenţi, pentru că vorbesc cu foarte multă sinceritate despre trăirile mele, despre experinţele mele, despre ce n-am înţeles sau despre ce am înţeles eu în această perioadă, dar mai ales despre cum mi-am salvat copilul de la a se îndepărta de mine. Perioada asolescenţei este cea mai critică, atunci poţi să-l pierzi. Ori ţi-l faci cel mai bun prieten, ori îl îndepărtezi şi nu mai revine la tine niciodată.

Prin ce metode îl poţi ţine lângă tine?

Fiind cu el în aceeaşi echipă. Am remarcat că părinţii au tentinţa de a fi în orice ală echipă, dar nu în echipă cu copiii lor. Suntem în echipă cu profesorul, cu bunicul care are nemulţumiri, cu celălalt părinte, cu societatea, suntem în echipă cu oricine şi el rămâne singur, în colţul lui de teren, şi are tot felul de metode de a atrage atenţia că l-ai lăsat singur şi descoperit. Atunci copilul trebuie să ştie că orice ar face, nimic nu o te îndepărteze de el, că nu poate el să greşească atât cât poţi tu să ierţi şi că orice problemă ar avea, tu vei găsi întotdeauna cea mai bună soluţie pentru el, că trebuie să aibă încredere în tine că nu îl vei judeca, ci vei încerca să găseşti rezolvarea acelei probleme. Un copil la adolescenţă poate scoate din minţi un om mare, dacă tu nu înveţi să-ţi gestionezi pornirile.

Când le recomanzi părinţilor să vorbească despre sex cu părinţii lor?

Eu am vorbit cu Maia despre sex de foarte devreme, cred că avea şase ani sau şapte, când m-a întrebat şi aveam senzaţia că aveam cinci lămâi în gură, nu-mi găseam cuvintele şi voiam să mă salveze cineva din situaţia aia. Eu i-am spus poveşti, povestea cu sămânţa şi cu pământul, cum se plantează o sămânţă în pământ şi ea devine plantă, că la fel este relaţia dintre femeie şi bărbat, bărbatul fiind cel care plantează sămânţa, iar floarea este copilul care creşte în pământul mamă. Încerc şi astăzi să nu le spun cu toată seriozitatea din lume. Încerc să găsesc ceva amuzant de fiecare dată când vreau să-i atrag atenţia unui lucru, să-i las impresia unui lucru uşor, să nu pun gravitate în ceea ce spun. 

Este important ca părinţii să-şi accepte şi să-şi recunoască greşelile şi imperfecţiunile în faţa copiilor?

Da. Eu mă temeam să-i spun mamei mele anumite lucruri pentru că ea nu vorbea niciodată despre probleme sau anumite imperfecţiuni. Mă gândeam cum aş putea să-i spun eu ei că m-am apucat de fumat, că am băut sau că mi-am început viaţa sexuală sau că am avut probleme la şcoală, când noi n-am vorbit niciodată despre greşelile ei. Mie mi se pare foarte important. Eu sunt foarte deschisă cu Maia şi vorbesc despre greşelile mele de cele mai mici, până la cele majore şi asta o ajută pe ea să înţeleagă că pot să ascult, pot să înţeleg şi pot să trec peste o greşeală peste o greşeală pe care ar face-o.

Cum pot face părinţii diferenţa dintre situaţiile în care tebuie să intervină şi să-şi ajute copilul şi dificultăţile prin care trebui să-I lase să treacă singuri, pentru a învăţa din propria experinţă?

Nu cred că doi copii sunt identici, fiecare copil este special şi sfatul meu pentru părinţi este să uite tot ce au învăţat că trebuie să facă în anumite situaţii, opreşte-te din tot ce faci, analizează-l, încearcă să-l înţelegi, să înţelegi ce se află în spatele unui acţiuni, unei decizii, ale unei reacţii, pentru că sigur acolo este o probleme. E simplu pentru părinţi să înţeleagă cât de grea este o situaţie, când trebuie să intervină şi când este cazul să facă pasul înapoi, să aibă răbdare şi să aştepte cumva dându-i semnale copilului că este alături de el.

Cum se desfăşoară work-shopurile „Antrenorul părinţilor“? Ce-i învăţaţi pe părinţi?

Eu nu sunt trainer de parenting, eu sunt doar un animator care ştie cum să folosească joaca în relaţiile cu copiii şi cu oamenii mari. La ultimul workshop pe care l-am avut la Braşov un domn mi-a zis că, spre deosebire de traineri, eu îi învăţ lucruri aplicabile. Eu îi învăţ cum să rezolve situaţii care se pot transforma în situaţii conflictuale sau pot să genereze o stare de discomfort, atât a copilului, cât şi a adultului. Am împărţit jocurile în: jocuri de jucat în casă, de jucat în trafic, de jucat la cumpărături, pentru că acestea sunt cele mai dificile momente. Momentele puţine din zi pe care le petrecem cu copiii noştri, le-am transformat în momente plăcute. Îi învăţ pe părinţi cum să-l facă pe copil să ceară el micul dejun dimineaţă, cum să-l facă pe copil să se spele pe dinţi pentru că avem o problemă cu caria, nu pentru că trebuie, ci am creat o poveste despre caria care nu suportă sunetul făcut de periuţă şi mirosul plăcut al pastei de dinţi. Îi învăţ cum să se joace cu copii când sunt la volan, fără să-şi distragă atenţia de la trafic, cum să se joace la cumpărături fără ţipe la copii „Nu avem bani!“, „Nu-ţi trebuie cinci jucării din astea!“, îi învăţ cum să transforme ziua copilului lor în cea mai frumoasă zi din an, fără bani, ci folosindu-şi imaginaţia şi făcând parte din evenimentul acela. Îi învăţ toate lucrurile pe care eu le-am făcut cu Maia, care i-au făcut ei viaţa frumoasă, care m-au făcut pe mine simpatică, amuzantă şi haioasă şi copilul meu astăzi, adolescent, ştie că are o mamă care poate să înţeleagă foarte multe lucruri şi care s-a jucat cu ea toată copilăria, încercând prin acele jocuri să-i transmită un singur lucru: Te iubesc.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările