Părinţi

articolul anterior articolul urmator

„Am fată, dar mi-am dorit băiat“: Ce complexe pot dezvolta copiii care şi-au auzit părinţii făcând astfel de afirmaţii

0
23 Jan 2020 11:24:40
Autor: Lizeta Oprea
O persoană care a avut parte de o copilărie nefericită nu va putea fi suficient de fericită şi echilibrată din punct de vedere emoţional nici la maturitate
O persoană care a avut parte de o copilărie nefericită nu va putea fi suficient de fericită şi echilibrată din punct de vedere emoţional nici la maturitate

Psihologul Yolanda Creţescu susţine că incongruenţa între genul copilului şi aşteptarea neîmplinită a părintelui creează permanent o tensiune în asumarea caracteristicilor de gen ale copilului.

O persoană care a avut parte de o copilărie nefericită nu va putea fi suficient de fericită şi echilibrată din punct de vedere emoţional nici la maturitate. Traumele la care părinţii îşi supun copiii, de cele mai multe ori inconştient, lasă amprente asupra psihicului acestora pentru întreaga viaţă. 

Yolanda Creţescu, psiholog clinician, psihoterapeut adlerian şi preşedinte al Asociaţiei Happy Minds, explică ce se întâmplă cu psihicul copiilor atunci când părinţii le spun că şi-ar fi dorit un copil de alt sex.

Alegerea idealizată a părintelui cu privire la sexul copilului este generată atât din perspectiva experienţei personale, cât şi din perspectiva culturii de familie. Spre exemplu: „Nu vreau să am o fetiţă să sufere ca mine“; „Viaţa unui bărbat este grea“; „Să ai primul copil băiat şi al doilea fată este perechea ideală“.

Din perspectivă socială, daca a fi femeie/bărbat presupune o defavorizare sau, din contră, o premiere, atunci familiile de bună seamă îşi vor dori statutul privilegiat al genului preferat social. Exemplele pot fi multiple. În zonele de munte, statistic vorbind, este de peferat ca primii născuţi să fie băieţi. Într-o zonă protejată social, în care natalitatea este premiată, să fii femeie îţi asigură un statut privilegiat. În zonele sau în comunităţile puternic religioase sau, din contră, liberale cu privire la tradiţionalismul familiei, vom găsi şi aici preferinţe pentru sexul copilului şi o predefinire odată cu apariţia sarcinii („Decât să sufere ca femeie toată viaţa, mai bine să fie băiat“).

Cultura familială influenţează şi ea decizia cu privire la sexul copilului. În familiile în care accesul la şcoală, la decizie este atribuit băiatului/bărbatului, se vor dori băieţi ca primi născuţi. De asemenea, acolo unde există interes financiar sau vocaţional, se va dori identificarea continuităţii tradiţiei cu sexul potrivit al copilului („Suntem o familie de constructori, marinari, militari şi ne dorim pentru copilul nostru să ne continue cariera“).

„Adevărul“: Poate fi o traumă moştenită de părinţi, la rândul lor să fi trecut printr-o experienţă similară?

Yolanda Creţescu: Da, la nivel neconştientizat preluăm traumele sau modelele familiale şi încercăm să le „desăvârşim“, să facem mai bine decât părinţii noştri, atât pe plus, cât şi pe minus. Dacă părintele/adultul, în trecut expus traumei familiale, a fost convins că idealul ar fi fost să ducă mai departe povestea familiei, atunci el o va moşteni. Dacă experienţa traumatică a părintelui a avut ca observaţie memorabilă elemente negative/percepţie negativă cu privire la traumă, atunci se va lupta să nu o repete. Diferenţa o face convingerea timpurie a adultului cu privire la rolul şi locul lui în lume. Dacă bunicul meu a murit în război şi asta a fost o valoare, o virtute, atât tata, cât şi eu îmi voi dori un băiat care să ducă mai departe devotamentul faţă de ţară, datorie, angajamente. Dacă mama s-a sacrificat pentru noi şi a ţinut familia unită, eu îmi voi dori pentru mine o fată care să ducă mai departe această tradiţie. Convingerile despre lume şi despre viaţă, modelele de gen, scopul şi rolul meu în lume se conturează între 0 şi 5 ani. Acestea sunt determinate de efectul anumitor comportamente ale părinţilor (premierea sau pedepsirea, validarea sau invalidarea anumitor trăsături de gen), dar şi de atmosfera din familie, relaţiile reciproce dintre părinţi, tradiţii. 

Cum îşi pune acest tip de comportament amprenta asupra copilului?

Incongruenţa între genul copilului şi aşteptarea neîmplinită a părintelui creează permanent o tensiune în asumarea caracteristicilor de gen ale copilului. Investirea copilului cu un anume gen înainte de naştere, diferit de genul real al copilului, generează tensiune şi aşteptări cu privire la rolul şi locul lui în lumea contemporană. Dacă sunt fetiţă şi tata şi-a dorit un băiat, eu mă voi strădui toată viaţa să îi dovedesc că sunt la fel de bună ca un băiat, că pot să îmi asum sarcini sociale echivalente masculinului sau, dimpotrivă, să-mi fac un scop în sine din a convinge toţi băieţii/bărbaţii din viaţa mea că eu sunt „fetiţă“, nu „băiat“. 

Poate fi considerat un abuz emoţional din partea părintelui?

Nu este un abuz emoţional la adresa copilului, însă povestea naşterii şi analiza amintirilor timpurii ne pot arăta traseul prestabilit sau potenţialul nemanifest deorece povestea naşterii este un proces viu. Acest proces activează memoria corpului despre experienţa concepţiei, dezvoltării şi naşterii şi conectează omul cu istoria sa reală.

Cum îl va afecta în viaţa de adult?

Prima copilărie este decisivă pentru dezvoltarea personalităţii pe ambele planuri: atât conştient, cât şi inconştient. Iar personalitatea unui individ poate fi definită ca fiind stilul de viaţă pe care îl alegem şi înţelegem încă din copilărie, adică modul în care trăim, ne rezolvăm problemele şi dezvoltăm relaţiile interumane; un tipar generalizat de răspunsuri, unic fiecărui individ.

Informaţiile despre mine primite de la mediu sau de la cei din jurul meu vor forma convingerile principale despre stilul de viaţă: cine sunt (nu ar fi trebuit să fiu femeie/bărbat), cine ar fi trebuit să fiu pentru a-mi găsi locul în lume (aş fi avut o soartă mai bună, aş fi fost mai acceptată dacă aş fi fost fetiţă/băiat), convingerile despre ceilalţi şi convingerile etice de bine şi rău (este de succes să fii bărbat, este defavorabil să fii femeie, femeile sunt chinuite).

Orice tensiune între aceste concepte va consuma o cantitate de energie care poate afecta interesul social şi îl va face pe individ să se simtă copleşit astfel încât identificarea cu genul real să se facă cu anxietate sau, din contră, cu dorinţa de dominare sau putere personală cu orice preţ. Însă trebuie să ştim că ceea ce suntem depinde în totalitate de noi şi nu de conţintul inconştientului: ne controlăm singuri soarta şi nu suntem victima acesteia. Fiecare îşi construieşte realitatea din jurul său în funcţie de modul în care priveşte lumea. Să nu uităm că interesul social este născut şi reprezintă capacitatea şi voinţa de a participa şi contribui la societate. Este efortul permanent de a ne găsi locul în lume, cel croit de familie sau cel ales de noi.

Cum se manifestă această traumă/cum o putem identifica?

Părinţii ne determină „liniile ghid“ parentale (relaţia subiectiv înţeleasă şi văzută de copil la părinţi sau în familia extinsă) şi modelele de gen şi de rol pentru toate relaţiile interpersonale.

Dacă apariţia copilului de un anume gen, în orice etapă transgeneraţională (orice informaţie cu privire la orginile mele, străbunici, bunici, părinţi), dezamăgeşte aşteptările adulţilor/părinţilor, percepţia copilului că nu a fost suficient de bun, de potrivit îi va crea scopuri şi aşteptări tensionate de la viaţă şi va determina o tensiune pe care o va propaga la viitoarea generaţie.

Legat de traumă este important de aflat care sunt funcţiile materne şi paterne asociate vieţii. Dacă funcţia maternă este legată mai degrabă de capacitatea mamei de a fi un soi de matrice care dă sens şi existenţă copilului, iar acest rol mi se pare mie ca viitor părinte dificil de obţinut, atunci îmi voi dori un copil diferit de mine ca gen. Se instalează astfel o tensiune pentru că rolul patern are mai degrabă un rol ordonator, de a-l ajuta pe copil să capete un anumit loc în viaţă. A te simţi viu se obţine mai ales din relaţia cu mama. Ea are rolul de a oferi iubire necondiţionată, tatăl are rolul de a introduce condiţionarea.

Cum poate fi depăşită?

Analiza amintirilor timpurii, construirea constelaţiei familiale şi povestea naşterii sunt tehnici terapeutice de lucru care oferă prilejul părintelui/adultului de a cunoaşte mai bine propria istorie, dar şi de a rescrie viitorul.

Prin analiza poveştii naşterii se poate obţine o aliniere a minţii, corpului şi emoţiilor la o stare de bine şi de creştere sănătoasă, ducând la nivelul maxim al potenţialului său.

Constelaţiile familiale îi oferă şansa de a întelege viaţa la cel mai profund nivel si de a debloca situaţiile traumatice transmise transgeneraţional. Rezolvarea experienţelor dificile trăite în prezent îşi găsesc astfel rezolvarea prin explorarea evenimentelor traumatizante, cu rădăcini în trecutul adultului/părintelui de azi sau al familiei din care face parte.

Prin analiza amintirilor timpurii părintele/adultul poate fi ghidat în radiografierea personalităţii şi descoperirea scopurile neconştientizate care astăzi stau la baza acţiunilor sale. Amintirile sunt privite metaforic, caci ele relevă ceea ce a înţeles mintea din experienţele de viaţă. Însă, datorită plasticităţii minţii, adultul de azi poate rescrie harta neuronală pentru a îndepărta tensiunea în asumarea caracteristilor de gen ale copilului.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii