Ce am învăţat când am fost o mamă perfectă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În ultimii ani am reuşit să înţeleg mai bine care este rolul meu ca mamă şi soţie. De când s-au născut copiii, am crezut că e responsabilitatea mea să mă ocup de casă şi de familie: ce mănâncă, ce activităţi au, cu ce se îmbracă, ce şi când învaţă, să le citesc seara, să îi culc, să am grijă să stea destul afară, să am timp pentru fiecare din ei.

Am văzut de-a lungul timpului filmuleţe care confirmau că multe mame ajung la extenuare, mai ales în primii ani de viaţă ai copiilor. Şi am luat lucrurile ca atare, crezând că nu am cum să schimb această situaţie. Aşa că nu am acceptat niciun sprijin de la alţii, inclusiv de la soţul meu, deşi era acolo, disponibil. Nu am vorbit cu prietenele mele despre cât de greu îmi este uneori şi nici nu credeam că voi găsi pe cineva care să mă înţeleagă, să mă poată ajuta. Nu m-am plâns.

Ani de zile am evitat să petrec timp cu mine, am evitat să fac lucruri care îmi aduceau plăcere, pentru că mă simţeam vinovată. O mamă bună nu pleacă de acasă şi nu se prioritizează, nu? Adevărul e că nu am plecat de acasă până când fiica cea mijlocie nu a împlinit aproape patru ani. Copiii noştri nu au dormit nici măcar o singură noapte la bunici până când n-am simţit că sunt destul de mari, adică după ce au împlinit şase ani. Nu puteam concepe să petrec timp în oraş cu soţul meu, nici măcar pentru o seară, deoarece “copiii sunt pe primul loc”. Ştiam şi toate replicile “din folclor” care spun că dacă te ocupi de lucrurile de care ai nevoie eşti egoistă şi că o mamă se sacrifică, iar o soţie bună este una care le face pe toate. Ideea asta de sacrificiu m-a mânat mult timp, aducându-mi, fără să îmi dau seama, furie, tristeţe, dezamăgire şi lipsă de energie.

Mi-a luat ceva timp şi efort să mă prind de cercul vicios în care eram şi de cât de mult spaţiu ocupam în familia mea, aşa încât soţul meu şi dacă ar fi vrut nu ar fi putut să se implice. Am mai înţeles la un moment dat că da, standardele mele în creşterea copiilor erau nerealiste. 

Am citit multe cărţi de parenting şi în prea puţine am găsit ce înseamnă să petreci timp cu tine şi să pui pe primul plan relaţia cu tine şi cea de cuplu (consecinţa fiind că şi copiii vor fi bine). Când mi-a spus prima dată un psiholog că tot eu am de depus efort ca să ne fie bine în cuplu şi în familie, am devenit şi mai furioasă. Cum adică tot eu? Adică eu fac atâtea pentru familia mea şi pentru toţi. De ce tot eu să depun energie, timp şi efort? Nu am înţeles chiar atunci că e vorba de un alt tip de efort.

Încet-încet, mi-am dat seama că e vorba despre ce pot să fac mai PUŢIN în familia mea, pentru ca ceilalţi, inclusiv copiii, să aibă spaţiu şi să îşi asume diverse decizii. Mi-am dat seama că e vorba despre a cere sprijin când sunt obosită, că e absolut normal să fiu obosită şi că dacă vorbesc despre asta nu înseamnă că sunt slabă. E vorba despre a discuta despre provocările vieţii într-o familie cu trei copii şi doi părinţi ocupaţi şi asta nu exclude toate momentele grozave care vin în familie. Am învăţat să mă deschid mai mult în faţa prietenelor şi a altor femei, cu riscul să fiu judecată. Să îmi prioritizez timpul de cuplu, chiar dacă înainte să ieşim din casă am un copil care plânge şi se ţine de piciorul meu drept (în timp copiii au înţeles şi chiar au apreciat că mama şi tata au nevoie să petreacă timp împreună). 

Am învăţat să prioritizez timpul petrecut cu mine însămi. Acum două săptămâni, când am fost întrebată, dintre toate rolurile pe care le am (mamă, soţie, director, prietenă, femeie etc), pe ce loc ca timp ocupat este cel de femeie, a fost nevoie să mă gândesc mai mult. Înainte aş fi răspuns că cel mai mult timp îmi ocupă munca şi apoi rolul de mamă. Acum, însă, sunt recunoscătoare că reuşesc să am cel puţin două ore pe zi pentru mine, să am parte de mult somn, de timp cu soţul meu şi de timp cu copiii.

Am mai învăţat să stau cu disconfortul care vine din a nu fi totul pentru toţi. O recomandare greu de implementat a fost să pierd vremea şi să mă plictisesc. Mi-a adus şi mai mult disconfort, până când am stat o zi întreagă şi am făcut asta. Am înţeles atunci că e nevoie să îmi dau timp să mă cunosc şi am înţeles că statul cu orice disconfort e bun exact pentru autocunoaştere. Înainte, eram tare bună la a-mi găsi ceva de făcut, la a fi ocupată, ca să nu simt furia, tristeţea, vina. 

Cred că, femeie cu femeie, putem să schimbăm paradigmele cu care am crescut şi le putem alege pe cele sănătoase. Nu le putem face pe toate şi asta e absolut OK, e mult mai frumos să faci lucruri împreună cu alţi adulţi şi atunci când ceri ajutor vei primi înzecit. Să căutăm alte femei cu care să creştem împreună prin compasiune, bunătate şi bucurie, nu prin competiţie, comparaţie sau compătimire! Să investim timp în a ne crea grupuri de femei care să vadă când ne e greu şi să le pese de noi măcar cu un gând, un SMS sau o îmbrăţişare, poate chiar prin a sta o oră cu copiii noştri! Şi când ne e bine, să se poată bucura pentru noi, nu să se raporteze la moment gândindu-se ce nu le-a reuşit lor! 

Paradigma de a fi o mamă perfectă este atât de dăunătoare! Cum ar arăta familiile noastre dacă fiecare mamă ar înţelege că există doar mame care înainte de toate sunt femei şi că e important să fim bine cu noi înainte de a le fi bine copiilor şi soţilor noştri? Da, e nevoie de timp, energie şi efort, însă un altfel de efort, conştient, cu bunătate, cu înţelegerea nevoilor, cu dorinţa de a avea grijă de noi. Dacă nu prioritizăm (echilibrat) grija faţă de noi, dacă nu dedicăm timp să ne reîncărcăm, de unde o să avem puterea să dăm ceva mai departe?

Citiţi şi alte texte semnate de Ruxandra Mercea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite