Părinţi

articolul anterior articolul urmator

Copiii, părinţii, profesorii şi judecata: o poveste scrisă de fiecare dintre noi

0
18 Feb 2020 09:29:02
Ruxandra Mercea
Foto: Pexels.com
Foto: Pexels.com

Judecata. E ceva normal? E ceva ce le facem doar altora sau şi nouă? Avem în mod real un motiv de a ne fi frică de judecată sau totul e în mintea noastră? Îi judecăm pe copiii din viaţa noastră, fie că e vorba de cei cărora le predăm, dacă suntem profesori, sau de propriii noştri copii, dacă suntem (şi) părinţi? Învaţă ei mai apoi să judece, la rândul lor, sau se nasc cu abilitatea de a judeca?

Ştim deja că creierul nostru are nevoie de poveşti, de conectare şi că este predispus la a memora experienţele negative şi a reacţiona la frici. Altfel nu am fi supravieţuit. Ce legătură au toate astea cu judecata şi cu abuzul emoţional?

Când copiii sunt foarte mici, interiorizează judecăţile noastre legate de ce fac ei, de cine sunt sau nu sunt, de ce pot sau nu pot. Încet-încet, încep să-şi spună poveşti. Propriile poveşti, pornind de la momentele în care i-am judecat. Ce rezultă ajunge înapoi la noi prin vorbele copiilor: "Sunt prost!", "Nu-mi iese nimic!", "Niciodată n-o să pot face asta", "Nu sunt bun/ă la asta" şi multe alte idei despre ei înşişi, pe care poate că nu le spun, dar le gândesc. De ce? Pentru că la un moment dat noi, adulţii din viaţa copiilor, ne-am judecat pe noi, i-am judecat pe ei sau i-am judecat pe alţii.

Victimizarea, compătimirea, plângerile, etichetarea, ruşinarea, comparaţiile, toate sunt o parte din judecată. Când nu ne iese ceva cum dorim sau cum avem nevoie, cum reacţionăm noi, adulţii? Înjurăm, ne enervăm, aruncăm vina pe alţii? Sau poate respirăm adânc şi ne asumăm partea noastră de contribuţie? Când cunoaştem pe cineva nou, la ce ne gândim imediat? Începe să căutăm ce nu e OK cu acea persoană sau ce putem învăţa, admira şi pe ce ne putem conecta? Când citim ceva nou, cum reacţionăm? Identificăm în primul rând cu ce nu suntem de acord şi judecăm apoi acele idei sau chiar persoana care le-a emis? Sau încercăm să înţelegem punctul de vedere al acelei persoane, să vedem dacă găsim ceva ce avem în comun şi ce putem învăţa despre noi înşine din orice text citit?

Sunt de acord: este foarte greu să nu judecăm! Şi e la fel de greu să ne creştem copiii într-o lume în care judecata vine prima în mintea tuturor celor din jur.

Un pas e să conştientizăm cum ne-am simţit noi fiind judecaţi. Pentru că da, toţi am trecut prin această experienţă într-o relaţie cu o altă persoană. Cel mai probabil, ne-am simţit neînţeleşi, nedreptăţiţi sau chiar furioşi, ne-am spus că nu merităm acea judecată, după cât efort am depus în respectiva relaţie. Am fost judecaţi pentru cum arătam, pentru ce am reuşit sau ce nu am reuşit să facem, pentru cum am vorbit, pentru ce am simţit, pentru ce am spus, pentru ce nu am spus, pentru momentele în care am zis "nu", pentru momentele în care am zis "da", pentru meseria pe care o avem sau pentru cum ne creştem copiii. Judecata care doare cel mai tare este cea care vine de la oamenii apropiaţi: părinţi, profesori, prieteni. De la cei de la care ne dorim înţelegere, acceptare, apreciere, grijă şi protecţie. Nevoia de conectare e o nevoie de bază şi este cea care ne aduce frica de judecată, pentru că ne dorim să aparţinem.

Un alt pas e să conştientizăm momentele în care judecăm. Când o persoană judecă pe cineva, sigur acea persoană se judecă în interior mai puternic, pentru că mereu dăm din ceea ce avem. Conştientizând momentele în care judecăm (pe noi sau pe alţii), să luăm o pauză şi să ne întrebăm cărui scop serveşte această judecată. Ne plac efectele ei? Ne protejăm pe noi judecându-i pe alţii? Ne protejăm identitatea în acest fel? Dacă da, atunci ce nu vrem să vedem la noi? Cum vrem să schimbăm poveştile pe care le creează mintea noastră din nevoie de a da sens? Ce din ceea ce zice sau face o altă persoană ne-ar ajuta şi pe noi să fim mai buni cu noi? 

Ce ar însemna să înţelegem că judecata este cea care ne ţine în loc? NU ne întăreşte pe noi sau pe copiii noştri. Ne închide. Ne ţine blocaţi în justificare pentru ce facem şi în neasumare. Când vom înţelege că nu ne motivează momentele în care ne judecăm pe noi înşine, când vom înţelege că a-i judeca pe alţii nu face bine nimănui (nici nouă, nici celorlalţi), atunci o să înlocuim judecata cu înţelegere, cu grija şi dorinţa de a ne deschide, a ne arăta vulnerabili, chiar cu riscul de a fi judecaţi sau respinşi. 

La fel de important e să reparăm. Când am judecat şi simţim că am făcut rău, un pas este să ne dorim, în mod real, să reparăm situaţia. Sau când simţim că am fost judecaţi, ajută să exprimăm asta în cuvinte şi să verbalizăm că avem nevoie ca cealaltă persoană să repare situaţia! Să nu uităm: judecata este o ruptură de încredere care se întâmplă într-o relaţie. 

Fiecare om din jur a trecut şi trece în continuare prin situaţii de care noi habar n-avem. Nu suntem în sufletul şi în mintea altor adulţi, aşa cum nu putem fi în mintea şi în sufletul copiilor. În diferite momente avem suferinţe, gânduri, vise, emoţii şi nevoi pe care nu le împărtăşim, pentru că ne este frică de judecată, deoarece la un moment dat, atunci când ne-am deschis, am fost sfătuiţi, judecaţi, am primit explicaţii şi soluţii de care nu aveam nevoie. Frica de judecată poate fi acceptată şi apoi putem facem pasul spre a ne apropia, conecta şi a rescrie poveştile din mintea noastră. Atunci când ne deschidem şi altcineva foloseşte asta împotriva noastră, nu noi am greşit. Vom greşi însă dacă vom crede că asta se va întâmpla mereu din acel punct încolo.  

Avem nevoie să ne judecăm mai puţin, pentru ca apoi să judecăm mai puţin pe alţii, să înlocuim judecata cu înţelegere, acceptare şi grijă, faţă de noi şi faţă de alţii. Iar copiii au dreptul să crească, atât acasă, cât şi la şcoală, cu adulţi care reuşesc să fie mai buni cu ei şi cu ceilalţi, pentru ca apoi să poată să fie mai buni cu copiii. 

Când profesorii îi judecă pe părinţi şi părinţii - pe profesorii, copiii vor creşte judecându-se şi pierzând din empatia faţă de ei şi faţă de ceilalţi. Când noi, părinţii, ne dăm ochii peste cap acasă legat de cea mai nouă acţiune a unui profesor, copiii vor învăţa judecata. Şi nu doar judecata faţă de alţii, ci prima dată judecata faţă de ei. Şi vor mai învăţa ceva: să nu se deschidă faţă de părinţi, pentru că ce învaţă din ce facem noi, adulţii, este că şi ei, la rândul lor, vor fi judecaţi. Dacă nu căutăm să îi înţelegem pe copii încă de la început, se vor simţi ignoraţi, neînţeleşi sau chiar pedepsiţi. Şi apoi ne vom mira de ce nu se deschid. De ce mint. Sau de ce ne ascund gândurile, emoţiile şi durerile lor.

Cum ar arăta clasele în care profesorii devin buni cu ei, în care prima reacţie e de a căuta să înţeleagă, să se înţeleagă, să se cunoască şi să se conecteze? În care profesorul îi încurajează şi pe copii să facă acelaşi lucru. În care felul în care arată, vorbeşte, scrie sau simte un copil e acceptat ca să poată prinde încredere, înainte de face ce este corect sau mai bine.

Cum ar arăta familiile noastre dacă adulţii ar căuta să înţeleagă înainte să fie înţeleşi, să se conecteze şi să arate grijă şi empatie faţă de ei şi de ceilalţi?

Cum ar arăta legătura dintre familie şi şcoală dacă părinţii s-ar purta cu profesorii la fel cum ar vrea ca aceştia să se poarte cu copiii şi reciproc? Cum ar arăta întâlnirile cu părinţii, dacă un părinte ar spune: "Mă simt judecat ca părinte. Asta e intenţia?" Sau dacă un profesor ar începe o întâlnire cu: "Doresc să lucrăm împreună pentru progresul copilului. Intenţia mea nu e să judec ce faceţi ca părinte, ci să înţeleg, pentru a ne putea sprijini reciproc. Atunci când simţiţi că judec, vă rog să-mi spuneţi, ca să pot să fac ceva legat de asta".

Avem nevoie să fim buni cu noi, să ne conectăm pe ce este unic în fiecare şi să creştem împreună.

Citiţi şi alte texte semnate de Ruxandra Mercea.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii