Coşmarul lui „dacă“. Ce se întâmplă când condiţionăm iubirea pentru copii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO: Pexels.com
FOTO: Pexels.com

„Dacă mănânci supă, primeşti ceva dulce“. Aşa începe. Am spus-o cu toţii copiilor noştri, pentru că am auzit-o cu toţii când eram mici. Apoi continuă cu: „Dacă te culci, primeşti mâine dimineaţă o jucărie“. „Dacă eşti cuminte, te duc în parc“. „Dacă îţi faci temele, te las la desene“.

„Dacă“ e parte din vocabularul oricărui părinte şi profesor şi apoi devine parte şi din vocabularul copiilor noştri. Când sunt mici, îşi spun unii altora: „Dacă faci ce vreau eu, mă joc cu tine“, iar în adolescenţă se ajunge la: „Dacă te desparţi de el, rămân prietena ta“ sau „Dacă îi faci asta celuilalt, suntem prieteni în continuare“.

Condiţionarea relaţiilor în funcţie de ce face celălalt începe acasă, continuă la şcoală şi e parte din relaţiile noastre ca adulţi. „Dacă nu faci ce zic eu, înseamnă că nu îţi pasă de mine“, „Dacă nu faci asta, nu mai vorbesc cu tine“, „Dacă te schimbi, rămân cu tine“. 

De ce facem asta?

Când eram mici, aveam nevoie de conectarea cu părinţii şi cu profesorii noştri. Aveam nevoie de acceptarea lor necondiţionată, dar şi de limite sănătoase. Şi copiii noştri au aceleaşi nevoi. 

Cum am învăţat noi condiţionarea?

Noi, adulţii de acum, am învăţat în copilărie că dacă luăm note bune, atunci primim timp cu părinţii noştri. Am învăţat că dacă mâncăm ce ne-au gătit, apoi vine ceva bun (care de fapt nu e deloc bun pe termen lung). Am văzut că relaţiile din jurul nostru şi cele în care suntem noi sunt condiţionate mai ales de cum vor adulţii să fim. 

Aşa că, încet-încet, fie am devenit ce voiau adulţii şi suntem nemulţumiţi de asta, fie ne-am răzvrătit şi nu am mai primit nici azi acceptarea necondiţionată. Motivele? Cariera aleasă nu e cea pe care o voiau părinţii noştri sau partenerul ales nu e cel pe care să îl vrea părinţii noştri sau localitatea în care stăm nu e cea pe care o vor părinţii noştri. Picătură cu picătură, am înţeles din experienţele de la şcoală şi de acasă că iubirea e condiţionată şi relaţiile sunt la fel.

Ce putem face?

Primul pas e să vedem care sunt momentele în care noi, părinţii, condiţionăm iubirea sau ne condiţionăm copiii: „Dacă faci, primeşti / îţi dau / fac“. Al doilea pas e să ne muşcăm limba sau să retragem cuvintele când ne dăm seama că asta e ce am făcut. Spre exemplu, eu m-am oprit din a-l folosi pe “dacă“ şi am început să le spun copiilor mei, în diverse situaţii: „Nu e cu «dac㻓. Iar acum fiul meu zice uneori: „Mama, vreau să îţi spun ceva şi asta e cu «dac㻓. Pentru că uneori e cu „dacă“, însă nu când vrem să manipulăm alţi oameni să facă lucruri pentru că aşa considerăm noi că „trebuie“. Acestea sunt forme de abuz. Doar pentru că noi suntem mai mari, nu înseamnă că părerea copiilor nu contează. Dacă fac ceva ce noi considerăm că nu e bine, asta nu înseamnă, de exemplu, să le retragem timpul special cu noi, cum ar fi seara de film petrecută de obicei împreună, mai ales în momentul când o dau în bară şi au nevoie de noi să reacţionăm calm, cu bunătate, grijă şi cu acceptarea lor necondiţionată. 

Deci fără: „Dacă iei note bune, mergem la pizza“, „Dacă te comporţi frumos la bunica, îţi cumpăr jucăria“, „Dacă iei nota 10, îţi dau 50 de lei“ sau „Dacă te porţi frumos cu sora ta, fac ce vrei tu“. Toate acestea sunt condiţionări ale iubirii, ale atenţiei şi creează în copii critică, negativism, respingere şi înţelegerea că relaţiile funcţionează doar dacă facem ce vrea celălalt sau numai ce vreau eu.

La şcoală putem să ne uităm la noi ca profesori şi să vedem când condiţionăm atenţia şi aprecierea. Câte buline trebuie să primească elevii până au aprecierea noastră? Ce trebuie să facă într-o zi ca să îi observăm? Le ştim numele tuturor sau doar ale câtorva, cu care lucrăm mai uşor? Ca profesor, ce e nevoie să facă copiii ca să te mulţumească? Orice condiţionare a relaţiei („Când eşti cuminte, ai voie să stai lângă mine în pauză sau să mă ajuţi sau să răspunzi“) şi orice condiţionare a muncii („Dacă faci teme, o să primeşti o bulină sau timp cu mine“) le transmite copiilor mesajul că ei trebuie să se schimbe pentru adulţi.

Mesajul sănătos este: „Văd că ai în tine bunătate şi responsabilitate“, „Am nevoie să vorbim despre cum să reuşeşti să îţi faci temele la timp“, „Am nevoie să te opreşti din lovit alţi copii“, „Văd că ai în tine iubire. Cum te ajut să o arăţi?“, „În clasa aceasta toţi suntem buni şi toţi avem grijă unii de alţii. Cum facem asta? Fără pedepse, fără recompense, fără «dac㻓.

Rezultatul?

Când îi învăţăm pe copii că aprecierea noastră faţă de munca lor este condiţionată (adică îi criticăm pentru note sau, la fel, îi acceptăm doar când au anumite rezultate), atunci viitorii adulţi vor învăţa că şefii trebuie să le spună dacă munca lor e bună sau nu. Sau vor avea nevoie de foarte multă atenţie de la alţii ca să îşi facă munca, vor aştepta multe aprecieri sau vor fi foarte critici cu alţii, pentru că nu au primit acceptarea necondiţionată şi compasiunea acasă şi la şcoală. Vor pedepsi în relaţii orice greşeală a partenerului şi vor manipula, pentru că au învăţat că relaţiile sunt condiţionate.

Diferenţa dintre condiţionare şi limite sănătoase?

Condiţionarea e specifică unei situaţii. Toţi copiii au nevoie de limite sănătoase, fără ele cresc cu îndreptăţire (se victimizează, se plâng de alţii, cred că li se cuvin lucruri şi relaţii fără să depună efort şi nu îşi asumă nimic) sau lipsă de autocontrol (bârfesc, povestesc prea mult din intimitatea lor unor necunoscuţi, nu reuşesc să ducă la îndeplinire sarcini sau să se ţină de un program). Condiţionarea şi lipsa limitelor sau limitele prea stricte reprezintă un abuz emoţional.

Limitele sănătoase sunt cele care vin cu disconfort pentru copii şi acesta e un disconfort bun, pentru că în final se simt în siguranţă cu noi. Copiii au nevoie să ştie ca dulciurile nu sunt sănătoase sau să le punem noi limite cand vine vorba de tehnologie (fără social media până la vârsta legală, de exemplu. Apropo, pentru WhatsApp acea vârstă este 16 ani) sau când vine vorba de petreceri la care nu au voie să meargă. Limitele sunt sănătoase atunci când noi, ca profesori şi părinţi, le stabilim pentru ei, pentru că ştim că ei încă nu au vârsta la care să poată lua acele decizii. 

Limita nu vine cu „dacă“, ci cu: „În familia noastră copiii au voie să se uite la desene 20 de minute pe zi“, „în familia noastră toţi depunem efort“, „în familia noastră ne acceptăm aşa cum suntem“, “în familia noastră reparăm când am rănit“. 

Acceptarea necondiţionată nu înseamnă că orice face copilul este grozav şi bine. Acceptarea necondiţionată înseamnă că ştim că avem un copil bun, care o să greşească la un moment dat, prin alegerile de acasă sau prin cele de la şcoală. Când greşeşte, îl ascultăm, ca să îl înţelegem, îl ajutăm să îşi asume contribuţia la greşeală (dar cu bunătate, pentru că toţi greşim), îl ajutăm să repare şi să se înţeleagă pe el.

Acceptarea necondiţionată înseamnă că nu îl salvăm pe copil din disconfort şi înţelegem că sunt multe lecţii pe care el le are de învăţat (şi la şcoală, şi de viaţă). Treaba noastră, a adulţilor, este să îi spunem copilului că, orice o să facă, noi îl iubim. Că da, uneori nu o să ne placă alegerile lui, ce face, cum reacţionează sau cum vorbeşte, însă noi, ca părinţi şi profesori, îl ajutăm să crească din asta şi nu se schimbă faptul că noi îl acceptăm ca persoană.

Acceptarea necondiţionată şi bunătatea noastră pot face minuni pentru familiile şi şcolile noastre. Încercaţi întâi să vă acceptaţi pe voi, apoi încercaţi să faceţi asta cu cei dragi. 

Citiţi şi alte texte semnate de Ruxandra Mercea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite