Cum să creştem copii sănătoşi într-o societate a abuzului

Copiii au nevoie ca adulţii din viaţa lor să fie acolo pentru a la îndeplini nevoile de bază: hrană, siguranţă, iubire. În primii ani de viaţă, modul în care răspundem nevoilor lor, ca părinţi, le transmite copiilor diverse mesaje, de exemplu dacă pot să aibă încredere în noi sau nu, dacă suntem acolo pentru ei cu căldură sau nu, dacă suntem mereu acolo când au nevoie de noi sau nu, dacă pot conta pe iubirea noastră în mod necondiţionat.

Apoi copiii ajung la perioada de explorare, încep să testeze limitele şi din nou primesc anumite mesaje din modul în care reacţionăm. Când încep grădiniţa şi mai apoi şcoala, ei deja poartă aceste mesaje, la care se adaugă toate celelalte mesaje care vin din relaţia cu profesorii. E foarte important dacă profesorii îi penalizează şi îi pedepsesc când fac greşeli sau, dimpotrivă, dacă reacţionează cu înţelegere şi încredere, cu dorinţa de a-i sprijini să repare lucrurile. E important şi dacă profesorii oferă recompense pentru lucruri pe care copiii le fac oricum din plăcere: să ajute, să organizeze, să creeze, să se concentreze. La fel de important e dacă profesorii şi părinţii îl etichetează pe copil şi solicită să îi mulţumească pe ei pentru că sunt o autoritate, pentru că sunt mai mari, mai bătrâni, mai cu experienţă. În acest fel, copilul înţelege că are nevoie de aprobarea altora ca să ştie cine este şi cine poate fi şi mai înţelege că e o lipsă de respect să îţi exprimi nevoile în relaţie cu o persoană mai … (vă invit pe voi să alegeţi eticheta).

Încet-încet, toate aceste mesaje se adaugă biologiei copilului, adică temperamentului cu care s-a născut, şi astfel el îşi formează impresia despre lume şi despre relaţii, creându-şi modele de gândire. Când e mic, aceste modele îl ajută să supravieţuiască, însă pe măsură ce creşte modelele îl împiedică să aibă relaţii autentice, frumoase. Îl împiedică să acţioneze dintr-o motivaţie intrinsecă. Ajunge să facă lucruri doar pentru a-şi mulţumi părinţii, profesorii, pentru a le câştiga aprecierea. Sau pentru a nu avea parte de consecinţe nedorite, dureroase, din frică sau ruşine. 

Care e legătura celor de mai sus cu abuzul, fie el de putere, încredere, emoţional sau fizic? În copilărie am simţit cu toţii că oamenii mari sunt puternici, că avem nevoie de ei ca să supravieţuim. Din relaţiile cu părinţii şi cu profesorii am învăţat multe despre cine suntem şi cum să reacţionăm ca să primim ce ne dorim cel mai mult: iubire necondiţionată. Copiii care cresc cu ruşine, critică, frică, sarcasm sau ironie, judecată, pedepse, comparaţii, manipulare şi condiţionări învaţă de mici că abuzul e normal, că dacă adulţii se poartă aşa, atunci înseamnă că aşa e bine. Când ajung la rândul lor adulţi, le este greu să mai vadă că sunt parte din abuz, nu îl recunosc, îl neagă sau îl menţin, reproşând, împărţind vini sau simţindu-se neputincioşi, victime.

Trăim într-o ţară în care abuzul e normalizat. În fiecare familie avem cel puţin o relaţie cu o persoană căreia îi dăm putere asupra noastră şi cu care ne e greu să interacţionăm, însă ne consolăm spunând că “aşa e el/ea”. În fiecare şcoală avem cel puţin un om care nu vede impactul acţiunilor lui asupra celorlalţi şi continuă să facă rău. Iar ceilalţi ajung să creadă că este un lucru normal, pentru că, ce să-i faci?, aşa e el/ea.

Ce e de făcut? Să nu uităm că în familiile şi şcolile noastre copiii au nevoie de modele, au nevoie de adulţi care au mesaje interne sănătoase sau cel puţin lucrează pentru a şi le (re)construi astfel. Adulţi care nu tolerează abuzul şi nu-l ignoră. Copiii noştri au nevoie să ştie că îi putem ţine în siguranţă, că noi suntem dispuşi şi motivaţi să ne schimbăm pentru ei şi că, prin schimbarea noastră, le oferim o şansă la o viaţă mai sănătoasă emoţional şi social. Abuzul nu există fără două părţi, la fel cum nici respectul nu există fără două părţi. Nimeni nu s-a născut cu dreptul de a face rău altcuiva, indiferent de vârstă sau experienţă. E rolul nostru de adulţi să înţelegem cum funcţionează şi cum arată abuzul. Nu întotdeauna e vădit agresiv, însă efectele lui sunt mereu devastatoare.

De fiecare dintre noi depinde să ne luăm puterea înapoi, prin a pune limite celor care se folosesc de puterea lor pentru a abuza, conştient sau inconştient. Limite care să ne ţină pe noi şi pe copiii noştri în siguranţă, precum: "Am nevoie să îmi spui diferit ce vrei să îmi spui", "Am nevoie să avem această conversaţie când simt că poţi să mă asculţi şi să mă înţelegi", "Am nevoie să te opreşti", "Am nevoie să îţi asumi contribuţia la relaţia noastră", "Am nevoie să simt că îţi pasă de copil sau de mine".

Aş vrea să vorbim mai mult cu toţii despre această putere, pe care uneori o dăm altora fără să vrem sau să ştim. Fiecare dintre noi are puterea de a-şi exprima nevoile, de a fi cine poate fi, de a-şi schimba povestea, de a se simţi în siguranţă, de a creşte copii sănătoşi. 

Acest text este primul dintr-o serie de zece articole dedicate nouă, părinţi şi profesori, pentru a deveni mai conştienţi şi pentru a înţelege ce putem face ca să nu mai contribuim la menţinerea şi dezvoltarea abuzului în familiile şi şcolile noastre. Printre următoarele teme abordate se vor număra: ruşinea, critica, frica, sarcasmul, judecata, pedepsele sau manipularea acasă şi la şcoală. 

Vă invit la aceste reflecţii şi schimbări de paradigme cu multă bunătate faţă de noi, cu încredere că împreună putem şi cu dorinţa de mai bine, mai ales în momentele în care ne este cel mai greu. 

Citiţi şi alte texte semnate de Ruxandra Mercea.