Din seria: copilul meu s-a unit cu al tău şi-l bat pe-al nostru

Vremea când mulţi strigau în neant „Of, cine mă mai ia pe mine, cu un copil de gât?” este o amintire scorojită. Azi, copiii concepuţi în căsniciile sau la beţiile anterioare îşi refac vieţile foarte uşor.

Vrei să fii soţia mea, la bine, la rău şi la nervii pe care ni-i face fiică-ta? Femeia e flatată de umorul lui cinic, asta demonstrează ca tipul poate face haz de necaz. Pretendentul arată ca unul care, cu ştreangul de gât, nu-şi împinge scaunul de sub tălpi până nu termină de spus un banc (pe care-l începuse cu două minute înainte, când nici nu-i trecea prin cap să se omoare).

Băieşu, Tanţa şi Costel te-au asigurat, încă din cele mai vechi timpuri, că metehnele şi plozii cu care te muţi în noua viaţă sunt manifestări perfect normale. Aşa cum s-au contopit dacii şi romanii - pe când nici unii, nici alţii n-aveau chef să facă schimb de amabilităţi şi de neveste cu duşmanul, dar asta e situaţia -, tot astfel copilul tău şi copilul partenerului de viaţă se încordează să ajungă la un armistiţiu jenant. Nu de alta, dar ştiu amândoi că, din câte aţi demonstrat în descreierata voastră viaţă, n-o să vă lăsaţi până nu mai efectuaţi şi o odraslă comună, deoarece genetica este o ştiinţă care trebuie exploatată fără milă, dacă tot băgăm atâta bănet în cercetare.

Alba-ca-Zăpada şi cei nenumăraţi pitici

Dintre toate basmele cu scene de violenţă, la care avem acces numai cu acordul sau împreună cu părinţii ori familia, Alba-ca-Zăpada e o bombă sociologică. Ne învaţă că o mamă vitregă e neagră-tuci în cerul gurii şi că, în consecinţă, progeniturile ei sunt la fel de simpatice ca dânsa. Când un tată (hai să-i spunem văduv, ca să nu mergem pe varianta că el, deşi e afemeiat şi vicios, a obţinut custodia copilului rezultat din mariajul anterior) aduce în casă o altă femeie, ne este clar că ea manifestă intenţii beligerante. Se va dovedi că are geamantanul plin de mere otrăvite, în loc să fie plin cu contraceptive, aşa cum îi stă bine unei femei serioase. Pe cale de consecinţă, un nou miracol al procreerii umane va orăcăi curând în casă, îmbogăţind statistica şi psihoterapeuţii la care te duci ca să poţi gestiona relaţia cu ţâncul vitreg. 

Până să aibă doi copii cu doi bărbaţi, amica mea Camelia avea doi copii cu trei bărbaţi – în sensul că, vreme de un an jumate, ea n-a ştiut sigur-sigur cu cine l-a făcut pe al doilea, pentru că a greşi data ovulaţiei este omeneşte. Deci cei doi suspecţi s-au păruit pe la Institutul Medico-Legal, ca să-şi câştige dreptul suprem de a nu fi tată: e al tău!... ba nu-i al meu, e al tău! În cele din urmă, pe unul dintre ei tot a picat măgăreaţa (aşa se numeşte, în limbaj modern, pensia alimentară).

Dar viaţa Cameliei abia începea. Avea numai 32 de ani şi doi copilaşi ca două flori carnivore. Şi tot ce-i mai lipsea din peisaj era un soţ înţelegător şi/sau care să aibă acces la reţete de Diazepam. L-a găsit în persoana lui Cornel, poate cel mai viteaz dintre bărbaţii cu patru sau mai mulţi copii. Spun asta deoarece, când divorţase de mama acestor bulgăraşi de aur, el împărţise cu ea frăţeşte miraculoasele urmări ale faptului că nici unul dintre ei nu putea să sufere prezervativul. Aşadar, aia îi revendicase pe cei mai mici, iar Cornel a venit în casa Cameliei cu o valiză şi două fete cucuiete, de 8, respectiv 10 ani. Adică vârsta aceea minunată când începi să înţelegi viaţa (lui Hannah Montana, că pe a ta o pricepi mult mai târziu). Lor, băieţii Cameliei li s-au părut din prima clipă nişte tolomaci, poate şi pentru că ăla mai mare avea 4 ani jumate, iar ăla mai mic încă-şi mai putea băga piciorul în gură.

Lucrurile au scăpat de sub control atunci când fetele le-au explicat frăţiorilor lor vitregi cum se fac copiii şi, pentru că n-au reuşit să le capteze atenţia cu acest subiect incendiar, le-au spus că nu există Moş Crăciun. Războiul civil s-a inflamat şi mai tare când, printr-o ciudăţenie cosmică, fetele au primit de la acest Moş care nu există câte o bicicletă, iar cei doi cârlani s-au ales cu cărţi de colorat şi un joc video care nu se mai purta de vreo două săptămâni. Câtă nedreptate!    

Pe fondul acestor tulburări sociale, Camelia a început să ia contraceptive pe ascuns, spre a ţine sub control explozia demografică în (ceea ce mai rămăsese din) casa lor. Cornel o dojenea adesea, cu tristeţe-n voce şi ţuică-n ficat, că ea îi iubeşte pe nerusss... neruj... neruzşinatsii de băiesssi mai mult decât pe îndze... însera... îndgeraszele lui de fete. Şi ce-i anormal în asta, onorată instanţă? – a întrebat ea la divorţul survenit la scurt timp după constatarea faptelor. Cornel se hotărâse în sfârşit să se spele pe dinţi, aşa că umblase în dulăpiorul din baie. Şi aşa i s-a deschis o nouă lume dinaintea ochilor. În primul rând, habar n-avea că existau în casă periuţe cu baterii. În al doilea rând, habar n-avea că existau în aceeaşi casă şi anticoncepţionale. Dezamăgit şi neîmplinit, simţindu-se pustiu şi frustrat că are numai patru copii din tot felul de cromozomi de prin târg, omul s-a eliberat de sub jugul marital.

Camelia îşi caută şi azi un alt soţ, de preferinţă din seria celor cu progenituri suficient de dospite ca să ştie deja că nu barza aduce copiii şi că nu Moş Crăciun plăteşte ratele la casă.

Să învăţăm din gafele trecutului

Am făcut cândva o gafă adorabilă. Intervievam un artist şi, după ce l-am lăsat să-şi facă damblaua şi să-mi povestească toate proiectele lui îngrozitor de culturale, am trecut la lucruri serioase: cum stă cu familionul? Şi-a umflat guşa de mândrie. Zice: ”Sunt un om fericit, eu şi soţia mea avem cinci copii!”. M-am mirat ca Sindbad Marinarul, din desenele animate japoneze. Vaaaai, dar când aţi avut timp să faceţi cinci copii, când scena şi munca vă consumă energia şi timpul? A fost rândul lui să se uite la mine ca o cucuvea care a gustat din greşeală un langoş. A dat-o la-ntors, explicându-mi că reuşeşte să împace copiii cu profesia, că dacă vrei, poţi, că totul e o chestiune de iubire şi organizare. Mi s-a făcut milă şi l-am dezlegat din bla-bla-urile cu care mă onorase, am trecut la alt subiect, nu înainte de a-mi încheia gafa apoteotic: dacă nu v-aş cunoaşte, maestre, aş zice că sunteţi în vreo sectă, de aveţi atâţia copii, ha, ha! Acum, mi-e cu atât mai jenă de glumele mele proaste, cu cât am aflat ulterior că, dintre cei cinci copii, doi erau ai ei din primul concubinaj, doi erau ai lui, dar rămăseseră la mămuca lor, iar cel mic era făcut în coproducţie, ca să-şi parafeze iubirea. Ok, până la urmă nu e vina mea că unii spun cu dezinvoltură ”am opt copii”, uitând să precizeze că provin din şase năbădăi matrimoniale distincte şi că, oricum, vreo cinci dintre ei locuiesc la celălalt rând de părinţi.

Dar am desprins învăţăminte din aceste vicisitudini ale vieţii. Astfel încât, în cadrul altui interviu, cu un fel de pictor sau ceva (pe vremea când lumea înghiţea şi oleacă de artă, în ziare), nici n-am clipit când mi-a spus că are şase copii. Ba mai mult, ca să arăt cât sunt de perspicace, am pus întrebări suplimentare: din câte căsnicii provin micuţii? M-a privit cu dojană părintească şi durere mută în ochi. Cred că abia atunci am realizat trei detalii însemnate: nu era orice fel de pictor, ci pictor de biserici, avea barbă lungă şi purta la gât un crucifix uriaş, ca papistaşii. Nici nu-i venea să creadă că o fată fină ca mine putea să clocească asemenea gânduri păcătoase. Cum mă putusem gândi că el e genul care nu stă toată viaţa cu aceeaşi (şi aceeaşi, şi aceeaşi...) nevastă?

Fiii noştri – lumina şi laserul ochilor

Monica simţea că-i sună ceasul biologic. Îl apăsase pe ”snooze” de câteva ori, dar bateria se descărca galopant. Încă nu izbutise să găsească un bărbat dispus să-i ofere şi ei o dragoste mare şi nişte cromozomi mici. În cele din urmă, cineva mai căscat tot a călcat în capcană. L-a convins pe un tip de 55 de ani că, să fim serioşi, cei trei băieţi ai lui din prima şi a doua căsnicie sunt deja găligani şi merită şi ei o surioară. Zis şi muncit. Opintirile erotice au dat roade nesperat de repede. Doar că, în loc de-o păpuşă de fetiţă cu fundiţă, Monica a făcut şi al patrulea muşchetar din viaţa rumenitului domn. Primii trei l-au acceptat cu greu în viaţa lor pe d’Artagnan ăsta mic. De fapt, n-au catadicsit să-l viziteze până la botez, când au venit numai şantajaţi de tac-su. Acesta le-a amintit că, la cei 22, 23, respectiv 24 de anişori ai lor, nu mai au dreptul la pensie alimentară şi că tot ceea ce încă primesc e din pură iubire paternă. Iubire care, desigur, în cazul regretabil în care se va dovedi că ei nu-l pot adora pe prâslea, va degenera în tăierea subvenţiei lunare. Cine-a zis că şantajul e ceva sortit eşecului?

Bun, deci ăştia mari au făcut chetă şi au cumpărat o pereche de botoşei roz, fapt care n-a fost din cale-afară de apreciat în rândurile neamurilor convinse că era vorba de un sarcasm. În realitate, feciorii lui tata nu prea făceau deosebirea dintre roz, bleu, mov, lila, zmeuriu şi căcăniu. Aşa că fusese chipurile doar o greşeală inocentă. Acum, mezinul are trei ani şi cere insistent un iPhone, iar Monica are 40 de ani şi cere, la fel de insistent, o nouă şansă de a face o fetiţă.  

Am cunoscut cândva o familie pitoresc de destrămată, în sensul că, după divorţ, mami luase două treimi din copii (două fete), plus casa, maşina şi hainele lui tati (care avusese avocaţi proşti, asta e), iar el rămăsese cu băiatul. Ca să-şi răzbune partajul dezastruos, tati s-a recăsătorit primul. Noua soţie avea, la rândul ei, un băiat de aceeaşi vârstă cu frate-su vitreg – 14 ani. Vârstă numai bună să se înhăiteze şi între ei, şi cu alţi voinici contemporani. Şi să nu vrea alte elemente de puericultură în noua lor familie. Doar că mami şi tati erau de altă părere, astfel încât, când ăştia mari se pregăteau să termine liceul şi să se apuce de furat, s-a născut surioara lor, Adelina. Ca să scape de asemenea ruşine, unul dintre băieţi le-a spus colegilor că bebeluşa e a lui, dar mă-sa şi-a asumat-o, ca să-l scape de repercusiunile sociale. Anii au cam trecut, acum Adelina merge la grădi, iar în urma ei, plini de pistoale şi de dragoste posesivă, vin cei doi fraţi, pentru orice eventualitate. Gurile sparte spun chiar că ei au caftit, părinteşte şi preventiv, o duzină de buflei de la grupa mică, să priceapă toţi că Adelinuţica are spatele asigurat.