Gravidele spun şi cred lucruri trăsnite

„Am cunoscut odată o femeie însărcinată care se inspirase duios din filmele americane, în sensul că voia ca soţul ei să simtă aceleaşi lucruri (să le numim aşa) ca şi ea.”

Unei femei însărcinate i se poate năzări orice. Poate glăsui bizar sau poate lua decizii care surclasează ţigările, cafeaua, drogurile, alcoolul şi excesul de sare, zahăr sau grăsimi.

Luana ne-a adus la cunoştinţă că e gravidă, iar noi, ceilalţi, am ţipat ca atunci când dă Steaua gol (rareori, dar profund). Desigur, inima noastră s-a întrebat, în mintea ei, de ce femeia aia bea coniac după coniac, aflându-se în atare situaţie gestantă. Am felicitat-o cu toţii, am vorbit patruzeci de minute pe tema asta, apoi un tip de la masă a întrebat-o ce nume îi va pune copilului. Ea s-a uitat la noi ca la nişte tâmpiţi patentaţi şi ne-a răspuns că n-avea nici cea mai mică intenţie să păstreze sarcina. Că tatăl responsabil al embrionului nu era de acord cu trecerea plodului în lumea civilă, iar ea nu putea încălca decizia lui înţeleaptă.

Avion cu motor, ia şi o gravidă-n zbor

Steliana era însărcinată în nouă luni, dar s-a înscris într-o excursie în Grecia. Probabil voia neapărat să nască-n Creta, sub razele blânde ale soarelui şi sub ochii sălbatici ai grecilor. Evident, la aeroport i-au spus, cu frumosul, că are burtoiul cât baniţa şi că regula nemiloasă zice că n-are voie în avion, în aceste condiţii. Ea a iscat o micuţă criză care a atras instantaneu apetitul poliţiei de frontieră. Dintr-o dată, ofiţerii ieşiseră din rutina moţăitoare, mai vedeau şi ei altceva decât paşapoarte false, cuţite în bagajele de mână şi droguri în bagajele de corp. Lupta a fost strânsă, întrucât mai era acolo un domn de 189 de kile care nu înţelegea de ce i se cereau două bilete de avion, ca să urce la bord. Aşa că spectacolul a devenit brusc un deliciu pentru pasagerii care până atunci se plictiseau de moarte în timp ce tăgârţau bagaje, copii şi nervi.

Până la urmă, n-am idee cum, Steliana a reuşit să pătrundă în aparatul de zbor. Cred că le-a promis alora de la vamă că le aduce nişte ţaţiki la întoarcere, nu ştiu. Cert este că ea a nimerit lângă mine, iar eu am nimerit lângă distinsul domn burtos. Minunat, eram între ei, ca un sendviş american. Am asistat la amendamentele amândurora. Mai întâi, au refuzat să-şi pună centurile de siguranţă, deoarece nu prea îi ajungeau. Stewardesa le-a arătat, blajină, că dacă tragi de ele până la ultimul milimetru, centurile se încheie rezonabil. Steliana (am aflat că o cheamă Steliana la ieşirea din ţară, subofiţerul din borcan îi tot repeta isteric numele, nu e prietena mea) a cerut meniu special de gravidă. I s-a spus că nu există aşa ceva. Că, dacă nu e evreică, budistă sau vegetariană, nu se află în dotare niciun meniu special.      

Când am decolat, ne-au cam hurducăit, întrucât bătea vântul. Steliana s-a ridicat în picioare (ea putea, că n-avea centură) şi a ţipat că i se clatină copilul în burtă şi că pilotul ar trebui să zboare mai încet, că probabil e peste limita de viteză admisă. Stewardesa a venit iar – după ce a luat un Rudotel, ca să-şi ţină limba în ţarcul bunelor maniere - şi i-a explicat că, dacă zburăm mai încet, o să, nu-i aşa, cădem prin Bulgaria. Ceea ce va fi rău şi dacă supravieţuim, şi dacă nu.

Grasul de lângă mine era fie inconştient, fie plin de umor, altfel nu-mi explic cum a putut să mormăie-n guşă ”Cum să te urci la bord cu asemenea burtă?”. Noroc că madam Steliana nu l-a auzit, era ocupată să ronţăie alunele pe care ţi le dăruiesc cu mult drag liniile aeriene, la scurt timp după ce stomacul ţi se urcă în gâtlej, după mirifica decolare. Dintr-o dată, nu mai avea nevoie de meniu special, mânca prostii, precum noi toţi. La mijlocul zborului, şi-a deschis impulsiv telefonul mobil, deşi i se pusese în vedere că, bla-bla, interacţionează nefast cu aparatura de zbor. Stewardesele, care aveau părul măciucă din cauza ei, au ascultat şi pledoaria apărării: bineînţeles că era necesar să-şi ţină celularul deschis, păi dacă i se rupea apa şi trebuia să-şi sune ginecologul?! I s-a explicat, cu delicateţe, că oricât s-ar strădui, doctorul n-o să poată să zboare ca o prepeliţă, să vină după ea. Aşa că, dacă nu vrea s-o moşească vreun copilot cu aleasă dexteritate, altă opţiune nu există.  

Ceas biologic şi tată ilogic

Manuela s-a decis să facă un copil când avea 44 de ani. Bine, ea se decisese de la 24 de ani, dar taţii acestor mici miracole aveau câte ceva împotrivă, conform tradiţiei. În fine, la vârsta când alte femei au decenţa de a intra în menopauză, ea susţinea că i-a sunat ceasul biologic. Noi i-am spus că-i sunase de mult, dar ea tot apăsase pe snooze. Am aplaudat-o sincer pentru curajul ei nemăsurat, mai ales că susţinea că va naşte natural (în spatele ei, ginecologul dădea din cap ţuguindu-şi buzele că nuuu-nuuu, exclus, dar deocamdată las-o să creadă ce vrea). De câte ori noi, prietenii, ne întâlneam cu ea, totul devenea abisal. Ne scotea ochii că nu ştim ce înseamnă o sarcină, că suntem nişte egoişti. Da, aşa e – mieunam noi, sperând să scăpăm mai repede de osândă şi să ne vedem de berile reci de pe masă. Manuela făcuse vreo opt avorturi, acum în sfârşit avea curaj să nască, iar noi eram mărunţişurile umane care-i stricau karma.

Tătânele acestui distins copil era un tip de 37 de ani, care nu ştia de ce să-i fie mai frică: se încurcase cu o femeie mai în vârstă decât el (coşmarul recurent al oricărui bărbat) şi urma să aibă încă un copil – mai avea doi, cu una care aflase cândva că aspirina poate fi folosită drept pilulă contraceptivă. Doar că persoana care-i spusese asta uitase să adauge că trebuie folosită local, nu înghiţită. Sau, cum zice bancul, ţinută strâns între genunchi.     

În orice caz, el avea o faţă de tuberculos în stare avansată, se sufoca la fiecare frază de-a ei, poate şi pentru că Manuela nu vorbea decât despre botoşei, despre băiatul ei pe care o să-l cheme Eusebiu-Maximus (cică să nu-ţi urăşti părinţii...) şi despre viitorii socri, care sunt nesimţiţi, pentru că au ceva cu ea, au impresia că ea a pus mâna pe fiul lor. Scuzaţi-mă, dar dacă punea numai mâna pe el, aceste rânduri n-ar fi fost niciodată scrise. 

Suntem foarte însărcinaţi

Am cunoscut odată o femeie însărcinată care se inspirase duios din filmele americane, în sensul că voia ca soţul ei să simtă aceleaşi lucruri (să le numim aşa) ca şi ea. Boul.... pardon, bărbatul ei a fost atât de receptiv la idee, încât mergea cu ea la nişte cursuri bizare, unde ăia îl învăţau să-l doară burtica, să i se umfle picioarele şi să aibă greţuri. Tavi ne spunea că are pofte, ne uitam la el ca la o maimuţă la volan. Zicea că el şi iubiţica lui au poftit deunăzi la covrigei, iar ea, fiindcă e mai zvârlugă, a ieşit şi-a cumpărat un şirag. Mi-au dat lacrimile de emoţie, nu mai văzusem ceva mai romantic de când Tavi îi cumpărase nevestei lui gravide bibeloul Bambi. Desigur, aici a fost o mică neînţelegere, ea i-a spus, în semn de mulţumire: adică vrei să mor precum mama lui Bambi? El a rămas cu gura căscată, ca un calcan sedat, apoi, după o pauză penibil de lungă, i-a răspuns că el nu voia în niciun caz s-o piardă, dar că nu răspunde de sentimentele mamei lui, care continua să creadă că această relaţie de iubire curată e foarte alandala.

Mirela, o femeie foarte însărcinată, umbla peste tot cu fotocopia de la ecografie. I-a arătat-o din greşeală inclusiv poliţistului care o oprise fiindcă nu avea centură, abia după aia i-a văzut şi el burta, normal. Se mândrea cu sexul vizibil (băiat) şi căpăţâna mare a viitorului ei bebeluş. Pe urmă, ne-a arătat şi nouă ce bijuterii anatomice avea fătul. Noi nu vedeam nimic, fie eram prea beţi, fie profani, cert este că vedeam ceva ce semăna cu o piftie ratată. Dar, bineînţeles, drăguţi cum eram, i-am spus că e drăguuuuţ foc. Şi că seamănă leit cu mă-sa.      

Când era însărcinată cu mine, mamei mele i-a fost greaţă de o cuvertură de pat. Da, aţi citit bine. Era o cuvertură superbă, albă, cu nişte modele rafinate, dar de câte ori se aşeza pe pătucean, mama simţea că stomacul ei ia calea gâtului, ceea ce nu e tocmai ideal. A ajuns într-o zi la concluzia că pluşata îi strică ficatul, aşa că a luat-o şi a aruncat-o în debara. Toată lumea credea că tot ceea ce a fost mai greu a trecut. Doar că, de câte ori trecea pe lângă debara, i se urca bila în omuşor. Ştia că duşmanul e încă acolo. Ca să scape de blestem, a luat-o şi, cu multă dragoste, a dăruit-o cuiva care avea mai multă nevoie decât noi de o cuvertură de pluş cu puchiţei.   

Coproducţie. Copilul tău, ficatul meu

”Nu mă mai iubeşti, fiindcă sunt grasă!”. ”Nu eşti grasă, eşti însărcinată!”. De câte ori aţi auzit schimbul ăsta jenant de replici? Ea e ipocrită fiindcă astfel îşi justifică pofta ei cumplită de mâncare, iar el e ipocrit fiindcă astfel îşi justifică pofta lui cumplită de alte femei. Minciunile sunt absolut necesare, în timpul sarcinii. Nu poţi să-i spui unei gravide că i s-au îngroşat gleznele ca trunchiul unui frasin bătrân. Oricât ar suna de ecologic, e oribil. În sensul că-ţi va trage o geantă-n cap. Şi nu vrei să ştii cât cântăreşte geanta unei femei.

Iată de ce i-am spus unui prieten, Ciprian, să se ducă la un medic gastroenterolog: pe el îl durea tot ceea ce o supăra pe sublim de gravida lui nevastă. Ajunsese să bată câmpii, să spună că fătul îşi aşeza capul pe ficatul lui. În realitate, evident că ăla micu’ aşeza capul pe ficatul ei. Avea şi el gusturile lui, era un individ precoce, ficatul mă-sii era mai pufos. Ciprian susţinea însă că simte tot ceea ce simte ea. Evident, empatia e ceva minunat, dar ştiţi cum e, de la sublim la ridicol nu-i decât un pas.

Cel mai înduioşător moment a fost atunci când ea era extrem de balonată, la o întâlnire cu prietenii, ca orice gravidă rezonabilă. Iar Ciprian s-a sacrificat şi a eliberat un pârţ în onoarea ei, ca s-o scutească de chinuri. Câteodată, sunt atât de invidioasă pe femeile care au bărbaţi adevăraţi alături de ele...