Adept al doctrinei meritocraţiei

Azi a împlinit 84 de ani, cel ce a fost, în ordine cronologică, al treilea ministru al apărării, în perioada postdecembristă. El a asigurat tranziţia de la perioada miniştrilor în uniforme militare, la aceea a purtătorilor de costume civile, în ani când  armata ţării parcurgea limpeziri cu finalităţi necunoscute, bătălia reală fiind la nivelul mentalităţilor, între conservatori şi promotorii unei respiraţii libere în arealul public.

Între 30 aprilie 1991 şi 6 martie 1994, acest compatriot a dat încredere purtătorilor de uniforme militare, din Armata României, că viitorul lor face parte din cel al Ţării pe care o slujesc cu credinţă. Nu sunt deloc vorbe mari. Venise în fruntea organismului militar într-un moment al marilor contestări. Dar tocmai el nu era contestat de nimeni. Era perceput şi chiar a fost un pacificator al stărilor de spirit generate de decizii controversate ale predecesorilor săi. 

Ca inginer militar a adus rigoare şi a insuflat respect pentru misiunile meticulos îndeplinite. Absolvirea anterioară a Şcolii de Ofiţeri de Tancuri şi Auto din Piteşti, îi oferise şansa de a privi lumea în complexitatea sa, fiind diferenţe majore dintre evoluţia unui tanc la o aplicaţie intracarpatică şi aceea de la o paradă militară, ieri, ca şi azi. Nu s-a lăsat furat de trecătoare focuri de artificii în piaţa publică, ci a dorit o abordare francă a condiţiei militarului de carieră. 

Seninătatea sa interioară este explicabilă şi prin absolvirea Academiei Tehnice Militare din Bucureşti, ale cărei cursuri le-a urmat în perioada 1965 - 1971, o instituţie ce a dat promoţii de ingineri militari cu o pregătire excepţională, mulţi şefi de promoţie, din perioada postdecembristă primind oferte greu de refuzat, de la firme cu renume mondial.

Acest reper biografic are o semnificaţie aparte, pentru că se numără printre deloc numeroşii ofiţeri care au început cariera pe linie de comandă şi au optat ulterior şi pentru o solidă instruire tehnică, în cea mai stabilă academie militară românească postbelică.

Cu cinci ani înainte de schimbarea la faţă a României, a absolvit Colegiul Superior de Stat Major, cu licenţa în Strategie, Artă Operativă şi Doctrină. Sigur că în evaluarea unui semen nu diplomele constituie reperele de bază, ci propria sa conduită, iar aici, aniversatul de azi a optat pentru o strategie eficientă, de comunicare directă, în dialogurile interinstituţionale, a luat decizii operative, cu efect asupra celor care, fiind în afara instituţiei militare nu înţelegeau de ce este atât de cerebral în hotărârile sale, ca ministru al apărării şi a crezut în doctrina meritocraţiei.

Pe perioada mandatului său de ministru al armatei a fost conştient, tot timpul, că este doar garantul temporar al trecerii de la un mod de a fi, ca profesionist al armelor, într-o armată cu sute de mii de militari, la un alt mod de gândire, instruire şi acţiune, într-un organism militar suplu, modern, adaptat realităţilor postdecembriste, din ţară şi din Europa.

A preluat conducerea ministerului celor ce au jurat cu mâna pe Tricolor într-un moment dificil, cu nemulţumiri fireşti ale celor care nu doreau altceva decât păstrarea spiritului de corp şi revenirea la necesara meritocraţie, în evoluţia în cariera militară. După cei trei ani trăiţi intens la conducerea Ministerului Apărării Naţionale a fost, între anii 1995-2000, ministru-consilier, Consilier Militar la Misiunea României la ONU, din New York.

Acolo l-am vizitat - alături de alţi ofiţeri români - şi am avut surpriza totală de a avea parte de o gazdă uluitor de  primitoare, atentă la menţinerea egalităţii de exprimare a argumentelor, în dialogul informal axat pe fireasca preocupare: spre ce se îndrepta atunci, România? Opţiunea ministrului-consilier fiind clară. Spre NATO.

Om de dialog real, nu mimat, cu o inteligenţă nativă care scanează şi clasifică imediat Caracterul interlocutorului său, conştient că a oferit ţării sale tot ce putea mai bine, în vremuri dificile, Niculae Spiroiu a instituit, prin cariera sa militară şi diplomatică, o pildă de parcurgere înţeleaptă a etapelor vieţii, fără niciun regret, dar cu bucuria interioară că nu a fost deloc indiferent la viitorul României. La mulţi ani frumoşi!