„Ambasadoare, nu fii scârţan!“

Una dintre cele mai mari plăceri ale angajaţilor este să se răzbune pe angajatori. Mai ales dacă găsesc şi o metodă şocantă, care dublează efectul loviturii. Dacă răzbunarea pe propriul angajator e prea riscantă şi pot exista consecinţe serioase, se răzbuna pe alţi manageri şi angajatori, că doar toţi managerii sunt din acelaşi aluat, ştim noi.

Dacă vrea unul dintre aceştia să-l angajeze şi candidatului nu-i place jobul, nu-i convine salariul sau orice altceva, nu-i spune nu, mulţumesc pentru oferta de job, domnule angajator, dar mi-am făcut nişte calcule şi alte variante cred că ar fi mai avantajoase pentru mine... Nu! Trebuie să-l pedepseşti pe nemernic! Cum ai putut să crezi, nenorocitule, că m-ar putea interesa jobul tău? Nu te uiţi la tine şi la compania ta?

Vin la mine mulţi oameni pentru consultanţă în carieră, ca să îi învăţ cum să găsească mai repede şi mai bine ce caută. Tuturor le zic, le atrag atenţia şi insist mult: ai grijă, dacă îţi face cineva o ofertă şi nu-ţi convine, poartă-te frumos, nu-i spune cum ai putut să crezi, nenorocitule, că m-ar putea interesa jobul tău? Nu te uiţi la tine şi la compania ta? Nu, spune-i mulţumesc frumos pentru ofertă, dar mi-am făcut nişte calcule şi alte variante cred că ar fi mai avantajoase pentru mine. Unii se miră că insist atât de mult cu asta, dar ştiu eu ce ştiu...

Am scris de mai multe ori despre prietenul meu, ambasadorul unei mari ţări străine care şi-a căutat mai bine de un an menajeră. Doar pentru curăţenie, fiindcă la bucătărie mai avea pe alţii trei. Program fix ca la stat, niciun minut mai mult, 700 de Euro pe lună bani în mână. Un job simplu, la urma urmei.

Nu m-a crezut când i-am spus că nu e cazul să caute pe cineva „cu experienţă“, că experienţa şi vechimea nu au absolut nimic de-a face cu un asemenea job, dar absolut nicio legătură. Nu, el ştia una şi bună şi voia cu orice preţ candidaţi cu CV-uri în care scria că au mai făcut asta ani şi ani de-a rândul. A găsit mai multe menajere, a bătut palma cu ele, unele nici măcar nu s-au prezentat în prima zi de lucru şi nici nu au mai răspuns la telefon. Una peste alta, a luat tot felul de ţepe memorabile de la doamnele menajere cu experienţă.

Una dintre ele, însă, ne-a rămas amândurora în minte. Găseşte el (soţia lui, mai bine spus, pentru că ea se ocupă de această recrutare) o doamnă menajeră cu CV beton. Pe la 40, menajeră de vreo 15 ani, mai mult de jumătate prin Spania sau Italia, nici nu mai ţin minte. Se întâlnesc, i se pare că e foarte profesionistă, îi spune că vrea să o angajeze, ce şi cum, salariul atât. Ea nu, dacă nu-mi daţi 1.000 de Euro nu vin, atât aveam şi în Spania sau Italia, nici nu mai ţin minte, şi nu am de ce să accept mai puţin.

Eu ştiu bine ce înseamnă să fii menajeră în Spania sau în Italia cu o mie şi ce înseamnă să fii în Bucureşti cu şapte sute, la un ambasador care e plecat cam tot atât cât stă pe aici. Pe mine mă prosteşte mai greu o menajeră.

Dar ambasadorul nu ştie, iar nevasta lui nici atât. Lor li s-a părut perfectă, avea o experienţă impresionantă şi voiau foarte tare să o angajeze. Au mai stabilit o întâlnire, au încercat să-i explice şi alte avantaje ale jobului, probabil că nu foarte evidente pentru cineva care nu a trăit într-o astfel de lume, Dar ea nu şi nu, o mie.

Trecuse mai bine de un an de când prietenii mei îşi căutau menajeră. Soluţiile temporare ajunseseră să-i coste mai mult decât mia cerută de doamna menajeră cu experienţă. Aşa că s-a străduit ambasadorul să găsească o soluţie. Şi a găsit până la urmă. A redistribuit nişte fonduri, nişte costuri, a făcut în aşa fel încât să-i dea doamnei menajere cu experienţă mia de Euro fără de care nu era dispusă să-şi mişte fundul din faţa televizorului.

Tocmai se pregătea nevasta ambasadorului să o sune pe doamna menajeră cu experienţă ca să o invite la o ultimă întâlnire şi să-i facă ofertă cu mia în mână şi să înceapă lucrul, când primeşte un SMS de la ea. Era în română. „Ambasadoare, nu fii scârţan!“... şi mai urmau câteva rânduri, ceva cu românii şi străinii, nu mai ţin minte exact, însă memorabilul început nu va putea fi uitat vreodată. Au fost ceva probleme la ambasadă cu traducătoarea, care era îndoită dacă să-i facă traducerea mot a mot sau să o stilizeze, însă i-am explicat eu ideea, oricum. Acum au o menajeră din Africa.

Însă menajera e fericită, fără îndoială. Mulţi ani de-acum înainte va povesti, la o cafeluţă, ce i-a făcut ea unui ambasador. Şi nu unui ambasador oarecare, ca şi ăsta e foarte important... Într-adevăr, ce mulţumire mai mare poate să aibă o menajeră decât să se răzbune pe un ambasador? Şi nu oricum, ci şi lăsându-l cu gura căscată. Şi un detaliu foarte important când te răzbuni: să faci asta când se aşteaptă inamicul cel mai puţin.

N-am mai auzit de mult cuvântul acesta, scârţan, mi-a trezit multe nostalgii. Când eram mic, şi apoi şi ceva mai târziu, la şcoală şi la liceu, în Moldova, îl auzeam de o sută de ori pe zi. În ultimii ani, la Bucureşti, nu, aproape că uitasem de el. Aşa că mi-a făcut plăcere reîntâlnirea cu el, nu contează cum, nu pot să spun că nu.

Însă sinonimele lui scârţan da, le aud zilnic. Nu e zi să nu-mi povestească cineva despre o scenă identică sau să nu ni se întâmple chiar nouă, cu candidaţii şi cu clienţii noştri. Se întâlneşte candidatul cu angajatorul, unul cere una, celălalt oferă altceva. Sau îi zice candidatului că nu e potrivit pentru jobul pentru care se întâlniseră. Ne mai gândim, mai vedem, rămâne să mai vorbim. Şi când angajatorul se pregăteşte să-l cheme din nou pe candidat ca să-i spună că da, îi da ce i-a cerut, sau, de multe ori, că s-a gândit să-i ofere alt job, uneori mult mai interesant decât primul, pac!, primeşte SMS-ul cu „Ambasadoare, nu fii scârţan!“ Da, am văzut sute şi mii de cazuri în care candidaţi, angajaţi, şi nu doar ei, nu au mai avut răbdare şi au trimis SMS-ul cu „Ambasadoare, nu fii scârţan“ un pic prea devreme.

Însă acela e momentul lor de glorie, despre care vor povesti mulţi ani după aceea, la o cafeluţă. Care glorie e cu atât mai mare cu cât şi diferenţa de salariu şi de statut social e mai mare. Şi surpriza şi uimirea destinatarului SMS-ului, pe cale de consecinţă, desigur.

Nu aş reuşi vreodată să enumăr toate situaţiile în care am văzut cum s-au pierdut astfel oportunităţi poate unice în cariera sau viaţa cuiva - şi nu vorbesc acum numai despre candidaţi şi angajaţi - doar pentru că nu au mai pus câteva întrebări, pentru că nu au mai aşteptat un pic şi au trimis prea repede SMS-ul cu „Ambasadoare, nu fii scârţan“.

Că prietena mea foarte bună, care de când se ştie visează să se mărite cu un milionar. Dacă nu e urât şi se poartă şi civilizat, încă şi mai bine, însă neapărat milionar să fie. Şi când a întâlnit pe unul, i-a şi trimis SMS-ul cu „Ambasadoare, nu fii scârţan“, observând că îi face curte. S-a întâmplat să-l cunosc şi eu pe curtezan şi să ştiu cât de mulţi bani are. Şi de ce i-ai trimis SMS-ul cu „Ambasadoare, nu fii scârţan“? Păi ce să mai pierd vremea? Aşa poate mai ratez şi vreo ocazie, dacă lumea crede că sunt cuplată cu cineva. Dar de ce nu m-ai întrebat pe mine sau pe altcineva, sau să te fi uitat mai atentă pe Internet? Păi ce să mai întreb, nu ai văzut cum e îmbrăcat şi cu ce maşina merge...?