Aproape că a fost dragoste

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Când l-am cunoscut pe T. – împrumut de la prietena mea Cristina Nemerovschi obiceiul desemnării eroilor cu iniţiale, pentru că încă simt o oarecare  stânjeneală când îi scriu prenumele, iar utilizarea de nume fictive dă cumva o falsitate poveştii reale – m-a frapat în primul rând prin candoare. Candoarea e pe nedrept subestimată de bărbaţi. Ei au impresia că trebuie să pară puternici, demni şi intangibili – atribute care în realitate îi fac antipatici sau, în cazurile cele mai fericite, ridicoli.

T. m-a sedus pentru că era exact opusul. Nu se sfia să-şi recunoască lacunele, stângăciile, erorile, nesiguranţele. Ăsta a fost farmecul primei noastre întâlniri întâmplătoare, într-un cinematograf din centru, la un film de artă cu cinci spectatori. S-a aşezat lângă mine pe întuneric şi mi-a făcut observaţii amuzante legate de intrigă, personaje, încadraturi pe toată durata filmului.

Mă întrebam de unde şi până unde se găseşte tipul ăsta necunoscut să-mi povestească diverse lucruri de parcă ne ştiam de-o viaţă. Dar prezenţa lui, pe întuneric, era cumva agreabilă, intimă, catifelată şi deloc băgăreaţă – n-am simţit nevoia, atât de specifică mie, să-l expediez rapid cu câteva cuvinte de dulce şi să mă mut la capătul celălalt al sălii. Abia după ce s-a aprins lumina, a izbucnit într-o mirare diafană: „Vai, dar… scuză-mă, te-am confundat. Îmi pare rău. Eram sigur că eşti o colegă din facultate, cu care mergeam eu la filme, dar pe care n-am văzut-o de vreo cinci ani. Seamănă halucinant cu tine“.

Ulterior, desigur, avea să recunoască faptul că era trucul lui de agăţat preferat. Dar în clipa aia era atât de delicat, de suav, de sincer în scuze, încât ar fi fost aproape inuman să nu i le accept şi să nu-i propun să bem o bere împreună, să dăm incidentul deoparte.

Cel mai docil bărbat din lume

Cu T. nu te puteai certa. Pur şi simplu, de câte ori îi dădeai un răspuns mai iritat, de câte ori te întâlneai cu el după o zi mai dificilă şi se vedea pe tine că fierbi de furie, de câte ori aveai un puseu de furie pe viaţă, T. devenea, brusc, un copilaş supus şi dornic să te servească. Paradoxal, în acele momente, această atitudine a lui mă enerva şi mai mult, în loc să mă calmeze, aşa cum aş fi reacţionat la diplomaţia gentilă a unui bărbat obişnuit.

Ce expresie greşită, „om obişnuit“, „bărbat obişnuit“. Orice om, cât de banal ar părea, ascunde în el nenumăraţi demoni şi îngeraşi, clipe de surpriză şi altele de coşmar. Ar trebui să renunţăm la atributul „obişnuit“, care uniformizează şi anihilează. Ar trebui să renunţăm la publicitate. Modul de gândire „masă amorfă versus obiectul dorinţei“ e foarte greşit. Dar divaghez.

Ce încercam să spun e că întâlnirile noastre au devenit săptămânale, apoi aproape zilnice. Era seducătoare grija cu care te servea de fiecare dată, fie că erai la masă sau voiai doar un obiect oarecare; plăcerea lui de a te pieptăna, de a te dichisi în fel şi chip, de a crea pentru tine diverse machiaje „artistice“, care semănau mai degrabă cu pictura nonfigurativă, coafuri flamboaiante, manichiuri inventive, cu tot soiul de aplicaţii care ar fi făcut-o pe Lady Gaga să moară de invidie. Pe atunci, credeam că e vorba doar de un make-up artist care lucrează în alt domeniu şi îşi exersează pasiunea pe femeia iubită.

Dar cel mai delicat şi mai grijuliu era în timpul sexului. Mă mângâia la nesfâşit, întrebându-mă în repetate rânduri dacă e bine ce face. Şi, spre deosebire de alţi bărbaţi, care reacţionează cu oarecare iritare la învăţămintele din pat, lui T. îi plăceau. Devenea şcolar studios, speriat de o riglă imaginară. În acele clipe, eforturile de a-mi intra în voie se triplau. Iar eu credeam că e vorba doar de o mare iubire şi de teama că, într-o zi, mă va pierde. Eram naivă.

O primă seară ciudată

„Hai să facem un roleplay!“, mi-a şoptit cald şi îmbietor în ureche, la intrarea într-o cafenea mai liniştită din centrul vechi.

Niciodată nu mă dădusem în lături din faţa unei provocări, mai cu seamă dacă promitea să-mi condimenteze seara.

„La ce te-ai gândit?“, l-am întrebat insinuant.

„Vreau să intri tu prima în cafenea, de parcă ai aştepta pe cineva. Apoi vin eu, mă aşez la masă, dar tu nu mă cunoşti şi te iei la ceartă cu mine. Mă faci de râs în faţa întregii cafenele, te ridici, pleci şi mă aştepţi la colţ. Ce zici?“

În mod cert, nu suna a roleplay de cuplu de îndrăgostiţi. M-am simţit oarecum dezamăgită.

„Care-i, de fapt, farmecul?“

„E clişeu să ai doar roleplay-uri obişnuite, profesoară – elev sau poliţistă – infractor. Hai să  încercăm ceva mai antrenant, cu mai multă adrenalină. Te roooog.“

Ştia să roage atât de blând, de convingător. Cred că nu exista lucru pe care T. să nu-l poată obţine de la mine, cu ochii lui mari, de căprioară.

Şi i-am făcut plăcerea. M-am aşezat la masă. A venit după zece minute. L-am privit glacial şi i-am cerut să plece. Mi-a spus că-şi cere scuze, dar stă până la sosirea unui prieten. N-am cedat. Am început să-i cer, din ce în ce mai ferm, să plece. Şi-a cerut scuze, din ce în ce mai umil, dar nu s-a mişcat. Iar vehemenţa mea a crescut din ce în ce mai mult.

De la un punct încolo, parcă eul meu se detaşase de făptura mea reală: stătea la masă sprijinindu-se în coate şi studia siderat noianul de insulte pe care i le aruncam băiatului ăstuia, tonul vitriolant, modul în care îl percepeam în acele clipe, ca pe o banală cârpă de şters pe jos. Am avut o străfulgerare: unii oameni ALEG să ştergi pe jos cu ei. Unii vor să li se spună lucruri urâte şi să fie umiliţi. Dincolo de asta, mă cuprindea un dezgust din ce în ce mai accentuat de clipa prezentă: era sordidă, oribilă, nu semăna cu nimic din modul în care concepeam eu iubirea sau din modul în care mă raportam la acel băiat.

Am întrerupt precipitat ţigăneala, am ieşit val-vârtej şi am început să-l aştept. A durat mult până să vină. Posibil, se refugiase în toaleta cafenelei respective pentru o şedinţă de iubire de sine. M-a speriat până şi faptul că gândeam asta. Eram idealistă în privinţa ideii de iubire. Mi se părea că, de îndată ce începi să gândeşti urât despre persoana cealaltă, povestea a devenit zadarnică. Ce  naivitate!

Partea bizară  a fost că, în clipa în care a apărut, am încercat să îi arunc furia mea în faţă, pentru modul în care alesese să ne distrugă seara, dar… nu am găsit cuvintele. Prea multă mânie, resimţită din suflet, blochează. Ne-am urcat tăcuţi în maşină şi am pornit spre casă.

Aproape că ajunsesem, când a decis, în sfârşit, să spargă tăcerea.

„Ţi-a fost jenă de oamenii ăia?“

„Tu chiar eşti cretin!“, ar fi trebuit să rostesc eu. În schimb, n-am putut zice decât ceva de genul: „Ce-mi păsa mie de oameni?!“

A tresărit încântat.

„Aaa, păi  dacă nu-ţi pasă, putem să mai facem jocul ăsta, nu? În baruri, în restaurante, chiar pe drum. Poţi chiar să dai în mine cu poşeta sau cu umbrela.“

Chiar nu remarcase că lucrul pe care mi-l cerea îmi încreţea pielea?

Atunci s-a uitat la mine.

„Hai, nu-mi spune că nu ţi-a plăcut. Erai foarte convingătoare.“

„A fost oribil“, am reuşit să recunosc, în sfârşit.

Zâmbetul i-a dispărut de pe faţă.

„Ce rea eşti. Cum vezi că îi place ceva unui om, cum te grăbeşti să dai cu băţul. Eu îţi fac ţie toate plăcerile, tu de ce nu-mi poţi satisface o mică plăcere nevinovată fără să strâmbi din nas?“

Brusc, m-am simţit ca o întreţinută căreia milionarul care-i semnează zilnic un cec îi poate scoate ochii. Nu aşa trebuie să arate iubirea, mi-am repetat iar. Aş fi vrut să cobor din maşină şi să iau un taxi, să nu-l mai văd niciodată. Dar mi-era groază şi de ideea de a nu-l mai vedea niciodată.

Uneori, îţi dai seama că te-ai îndrăgostit în cele mai nepotrivite momente.

„Te rog, du-mă acasă“, am reuşit să spun ceva. „Acasă la mine, nu acasă la tine, de data asta.“ 

Nu ne-am sărutat la coborâre.

Şi o discuţie revelatoare

După acest incident, nu m-a sunat timp de vreo două săptămâni. Am aşteptat să apară peste două sau trei zile, cu scuze, flori, o formă oarecare de a arăta că-i pare rău. Cu fiecare zi în care nu dădea niciun semn de viaţă, mă cuprindea mai mult disperarea. Şi, desigur, dorul.

În cele din urmă, mi-am luat inima în dinţi şi l-am sunat eu. Uram faptul că vocea-mi suna ca a unui copil speriat când i-am spus: „Ştii ceva? Dacă relaţia noastră s-a terminat, cred că ar fi cazul să mă anunţi şi pe mine. Să ştiu cum stăm“.

„Mda“, a răspuns ezitant. „Hai să bem o cafea şi să vorbim despre asta.“

„Despre ce, mai exact? S-a terminat, nu?“

„E important să vorbim“, a insistat.

Peste câteva ore, mă aştepta – el pe mine – în cafeneaua în care ne dădusem în spectacol. Alţi oameni, altă chelneriţă. Nimic nu părea să amintească – respectiv să-şi amintească – de episodul care ne pusese într-un blocaj atât de evident. S-a ridicat când m-a văzut, dar nu m-a luat în braţe.

„Ce aveai să-mi spui?“, l-am întrebat.

„Mi-e greu să încep“, a recunoscut el.

A  tăcut o clipă, apoi a admis: „Îmi place să fiu umilit. Îmi place BDSM softcore. Asta e de fapt înclinaţia mea reală. Şi e greu să trăieşti aşa, pentru că n-ai decât două opţiuni: profesionistele sau fetele normale, ca tine, pe care oricât le-ai curta, nu înţeleg că tu poate îţi doreşti alte lucruri şi că, dacă eu vă fac vouă plăcerile, e cumva normal să mi le  faceţi şi voi mie“.

Dincolo de toate sentimentele mele rănite, îi înţelegeam punctul de vedere. Numai că nu asta îmi doream eu de la el. Şi nu mă imaginam trăind într-un astfel de compromis.

„Îţi doresc sincer să găseşti o persoană cu care să fii compatibil sexual“, i-am spus.

„Chiar îţi displace atât de mult ideea de dominare? Nu poţi învăţa asta?“

Aş fi putut învăţa orice. Când nu-ţi pasă de cineva, e uşor să-l insulţi şi să-l calci în picioare. Dar în punctul în care mă aflam atunci faţă de T. nu avea nicio legătură cu asta.

„Să zicem că nu mă simt în stare.“

S-a înfuriat.

„Voi, femeile, sunteţi atât de egoiste. Nu vreţi decât să primiţi lucruri.“

Am încasat această nouă jignire cu apatia cuiva care nu mai are pentru ce să lupte.

„Da, exact aşa suntem. Îţi doresc o viaţă  frumoasă.“

Lorena Lupu e autoarea mai multor cărţi. A făcut valuri în special cu ultimul ei roman, „Dona Juana“. Recent, a devenit one-woman-band, scriind şi jucând monodrama „Povestiri din Miserupia“. E redactor la revista „Tabu“.

Acest text a apărut în „Weekend Adevărul“, ediţia de vineri, 19 iulie.