Autocenzură

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aş vrea să-mi exprim public admiraţia faţă de o revistă. Să scriu ceva pozitiv şi luminos. Să-i laud pe autorii articolelor, pentru munca, inspiraţia şi talentul lor. Dar nu pot, pentru că mi-e ruşine.

Mi-e ruşine să scriu de „bine“. În România de azi, mai ales în presă, nu prea faci impresie bună dacă lauzi sincer, cu argumente, cu admiraţie. Eşti dubios. Eu aş vrea să laud revista pe care o citesc săptămânal, s-o laud sincer, cu mâna pe suflet, dar mi-e jenă. Ce-o să zică lumea? Că am un interes, sigur am un interes! Ca să mă dau bine cu şeful revistei, să-mi dea o rubrică acolo sau unul dintre redactori să-mi facă un serviciu pe undeva, unde am nevoie. Interesele dictează lumea, nu poţi să trăieşti în afara intereselor. Gura lumii o să mai spună că am fost plătit. De patron. Pentru că nu poţi să lauzi aşa, sincer, pe degeaba, moca. Trebuie să existe un preţ. Şi fiecare om are preţul său. Deci, am fost plătit ca să-i fac reclamă - s-ar zice dacă m-aş apuca să-mi exprim admiraţia pentru revista mea dragă. Cu argumente... Nu contează argumentele! Şi de ce tocmai „dragă”? Nu mai sunt alte publicaţii pe lumea asta? De ce tocmai asta? Sigur e vreun interes, nu-i aşa?

Apoi, mi-e ruşine să-mi exprim admiraţia pentru că mi-e teamă că i-aş lua prin surprindere chiar pe redactorii revistei. Ce l-o fi apucat pe Barbu să ne laude, aşa, din senin? Sigur urmăreşte ceva! Ar trebuie să fiu foarte atent, astfel încât să nu laud pe unul mai mult decât pe altul, pentru că s-ar putea să creez discriminări, să răscolesc orgolii, poate m-aş trezi şi cu un drept la replică, vezi că pe cutărică l-ai nedreptăţit!

În România de azi, nu prea faci impresie bună dacă lauzi sincer, cu argumente. Eşti dubios.

Cu siguranţă, vor fi şi oameni care mă vor contrazice: revista asta nu merită atenţie, dimpotrivă, este proastă, face nişte jocuri de care habar n-ai, băi, Petrică, te-au prostit, îţi spun io cine merită admiraţie, dacă tot vrei să admiri! Se vor găsi destui „deştepţi” care să-mi arate pe cine trebuie să citesc, ce să admir, cum să gândesc, cum să trăiesc. „Deştepţii“ care sunt obişnuiţi să-şi „admire“ numai interese.

Şi dacă într-o zi aş prinde curajul să public un astfel de text, ce-aş scrie? Aş începe cu „ritualul“ săptămânal, cum mă duc la taraba din piaţă, ţinută de un pensionar voios, căruia îi las de fiecare dată un leu în plus, aşa, pentru că îmi vinde revista mea dragă, dăruindu-mi puţin şi din bucuria lui de a trăi printre publicaţii care mai supravieţuiesc. Aş descrie şi emoţia „experienţei de cumpărător“, adică primul „contact“ cu hârtia, apoi curiozitatea de a răsfoi, să mă conving că „autorii mei” sunt acolo, cu gândurile lor puse în pagină, pentru mine, numai pentru mine... Puah! Vrăjeli! Irelevant, banal! Deci, orice aş scrie cu admiraţie despre revista mea dragă ar fi o ratare!

Mai bine să înjur pe cineva celebru, să-l defăimez, să-i fac un pamflet! E mai uşor, nu risc să mă fac de râsul lumii, sunt în rândul lumii noastre. Să-mi reprim admiraţia în public. Sunt mai câştigat. Nu mă expun. Nu mă risc. Nu mă doare capul. Admiraţia nu face zgomote, e un lux, un moft. Mai bine tac, citesc şi dau pagina.

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite