Cariera mea de head hunter a început la cinci ani

Cea mai veche recrutare de care îmi aduc aminte am făcut-o pe când aveam cinci ani. Erau alte vremuri, intr-adevar, pe atunci mergeau recruiterii la candidati...În satul din Moldova în care m-am născut eu era un flăcau care nu a reuşit, chiar după nenumărate încercări, să se însoare pe căi naturale.

Nu a fost o surpriză pentru nimeni, de altfel, din motive pe care nu le detaliez acum, aici. Nu a fost singurul, totuşi, din când în când mai apărea câte un astfel de caz, prezentat şi analizat în amănunt de către suflarea satului. Ca de obicei în astfel de situaţii, comunitatea a trecut la Plan B.
 
Mama subiectului a venit la bunica-mea, împreună cu nişte vecine (insul era de pe uliţa noastră, aşa că respectivele doamne aveau prioritate), şi au început să lucreze la strategia peţirii. Au segmentat piaţa, au schiţat profilul clientului (clientelor, mai precis) potenţial, au făcut roadmapul şi tasklistul, au împărţit rolurile şi responsabilităţile.

S-au oprit asupra unei abordări secvenţiale: se trece la satul următor numai când resursele din satul vizat au fost complet epuizate. Având instinctul optimizării, s-a decis demararea procesului cu satul cel mai apropiat, Smulti, peste trei dealuri de noi.
 
Întâi s-a dus una din vecine, bună pe marketing, în general, şi pe marketing research, în special, să inventarieze toate fetele de măritat de acolo, care corespundeau profilului stabilit.

În trei zile piaţa a fost scanată complet, şi s-a întrunit din nou boardul ca să analizeze datele. Pe lista au rămas trei ţinte, fete mari toate, cu oarece garanţii. În zilele următoare au fost stabilite întâlnirile şi au început pregătirile de plecare.
 
Era vară. La data stabilită, la 5 dimineaţa s-a strâns toată lumea la bunica-mea şi apoi a venit căruţă să ne ducă la Smulti. Erau patru doamne şi cu mine. Căruţaşul nu se punea la socoteală, pentru că el era o resursa externă. Mama subiectului nu făcea parte din echipă, conform regulamentului de peţire. Bunica-mea, fiind un fel de lider informal al mahalalei noastre, era project manager, în mod natural, adică un fel de negociator şef, celelalte trei intervenind doar când li se făcea semn.
 
În mod surprinzător, nu-mi aduc aminte absolut nimic despre primele două candidate, însă despre a treia îmi sunt toate amintirile intacte, de parcă ar fi fost ieri. Am fost primiţi peste tot cum se cuvine, au fost deschise odăile de oaspeţi, am fost aşezaţi în jurul mesei, ni s-au adus farfurioare cu dulceaţă, şerbet, paharul cu apa, vişinată (numai pentru oamenii mari). în una dintre case am primit şi prăjiturele, iar în alta plăcintă fierbinte, făcută special pentru noi, în mod evident.
 
Ţin minte că discuţiile erau întotdeauna lungi. De fiecare dată echipa noastră începea cu prezentarea produsului, în detaliu, după care urmau ceilalţi. Abia după aceea era introdusă candidata, care se aşeza pe un scaun dinainte pregătit, cu mâinile pe genunchi şi cu ochii în pământ, obligatoriu. Sigur, nu vorbea niciodată neîntrebată. La interviu au participat toate cele patru doamne din echipa noastră, puneau întrebările pe rând. Nu erau întrebări dificile, mai ales că erau cunoscute dinainte, ghidul de interviu de peţit era acelaşi de când lumea, şi nu se punea problema inovaţiei aici.

„A noastră are ceva, aaa... e puţin şchioapă“

De prima candidată nu-mi aduc deloc aminte, după cum am spus. ţin minte doar că era eşecul tranzacţiei părea evident de la început. Cred că a doua candidată nici nu a mai fost introdusă, una dintre părţi a tras concluzia ca nu e cazul să se meargă mai departe de analiza CV-ului. Se pare că era singura dintre cele trei care avea zestre.
 
La a treia am ajuns mult după-amiază. Prezentările şi analiza datelor au fost mult mai rapide decât la cele de dinainte. Cel mai mult s-a intrat în detaliu şi s-a stat în momentul în care bunică-mea a trebuit să descrie inteligenţa candidatului nostru, explicând cu vorbe alese cu grijă că nu are o inteligenţă ieşită din comun, şi nici chiar una obişnuită, ba chiar una sensibil sub media standardelor locului şi timpurilor, că să fim mai precişi... însă era om bun la suflet, ascultător, cuminte şi foarte, foarte muncitor. Cred că echipa cealaltă era deja la curent cu acest amănunt, nu păreau deloc surprinşi.
 
Au ascultat în tăcere, au pus câteva întrebări scurte, de ordin tehnic, şi apoi au trecut ei la prezentare. Ştiţi, şi a noastră are ceva, aaa... e puţin şchioapă. Care? Dreptul. Tare? Aaaa, nuuu, foarte puţin, abia se vede. Dar e un om bun la suflet, e ascultătoare, cuminte şi foarte, foarte muncitoare.
 
Bunica-mea, cu instinct de bun negociator, a lăsat un argument important la sfârşit, ca să abată atenţia. Şi, să ştiţi, al nostru e flăcău! Aaaa, da? Da! Pe toate cele patru fete ale părţii feminine a echipei noastre au apărut brusc zâmbete de satisfacţie. Pe atunci credeam că toţi băieţii mari erau flăcăi, nu am înţeles la ce se refereau şi de unde provenea reacţia în echipa cealaltă, abia mult mai târziu am reuşit să pătrund subtilităţile semantice. şi a voastră e..., aaa..., vreau să spun... Aaaa, sigur, sigur! Bine atunci...
 
Toate acestea fiind lămurite, au invitat candidata. Şchiopătând puţin, dar foarte puţin, abia se vedea. Dacă nu ar fi reieşit din discuţie că are 19 ani, aş fi zis că are 30. Sau poate 40, că nu aveam ochiul fomat, încă. Era plinuţă, dar rotofeie bine, că să fiu mai precis. Pe feţele echipei noastre am remarcat o satisfacţie crescândă. Tot mai târziu aveam să aflu că acest tip de conformaţie anatomică se înscrie bine în profilul ideal al candidatului de parte femeiască, mai ales dacă e asezonată cu o piele albă-albă şi cu nişte obraji roz, roz spre roşu, că să fiu mai precis.

S-a aşezat pe un scaun dinainte pregătit, cu mâinile pe genunchi şi cu ochii în pământ. Sigur, nu vorbea niciodată neîntrebată. La interviu au participat toate cele patru doamne din echipa noastră, puneau întrebările pe rând. Nu erau întrebări dificile, mai ales că erau cunoscute dinainte, ghidul de interviu de peţit era acelaşi de când lumea, şi nu se punea problema inovaţiei aici.
 
Discuţia s-a încheiat cu succes şi toată lumea a răsuflat uşurată, şansele finalizării tranzacţiei erau acum evidente. S-au stabilit detaliile trecerii la etapa urmatoar, fază decisivă, credeam eu. Aveam să aflu mult mai târziu, însă, că etapa decisivă tocmai se încheiase, următoarele erau mai degrabă tehnicalităţi.

Întâlnirea: „Da, o iau! Şi îl iei şi tu? Da, îl iau“

Peste două sau trei zile au venit ei la noi în sat, cam în aceeaşi formaţie, dar cu tot cu fata cu bujori. Lumea ştia, aşa că s-au adunat să vadă când trece. Stăteau acolo de o bucată bună de vreme, ca să fiu mai precis. Însă fata avea batic pe cap, evident, şi ţinea ochii adânc în pământ (în căruţă, că să fiu mai precis), aşa că nu au putut specula prea mult asupra înfăţişării ei. Cu excepţia volumului, desigur...
 
Au mers direct la familia flăcăului nostru, bineînţeles. Au discutat familiile între ele, în prezenţa boardului nostru, nu am remarcat nicio sincopă sau divergenţă. Apoi au fost aduşi cei doi, al nostru şi a lor, şi i-au aşezat pe două scaune pregătite dinainte, în două colţuri ale odăii. El înalt şi slab, puţin adus de spate, însă nu numai în faţă, ci şi puţin într-o parte. Avea cămaşă albă şi haină, nu-l văzusem niciodată aşa. Ea, cum o ştiam, deja, cu aceleaşi veşminte.

O vreme nu s-au uitat unul la altul, au stat nemişcaţi, cu ochii în pământ. Ea a fost prima care a ridicat capul, s-a uitat puţin, după care a lăsat iarăşi capul în jos. Apoi s-a mai uitat de câteva ori, tot aşa, mai pe furiş. El nu a ridicat capul până când i-a spus bunica-mea să se uite. S-a uitat, dar nu mai mult de o clipită. Nu au vorbit unul cu altul.
 
S-a făcut tăcere deplină, apoi bunica-mea a luat cuvântul cu o solemnitate care m-a lăsat cu gura căscată, nu ştiusem până atunci că e în stare de aşa ceva. Ei, îţi place? (către el) Da, mie îmi place (pronunţat cu totul altfel, însă cititorii nu ar şti ce spun dacă aş face o transcriere exactă a pronunţiei moldoveneşti din satul nostru). Şi o iei? Da, o iau! Şi îl iei şi tu? Da, îl iau.
 
Totul fiind lămurit, bunică-mea a declarat tranzacţia încheiată cu succes. Succes cu atât mai mare, cu cât a fost şi rapid, nici nu a mai fost nevoie să mergem în celelalte sate din jur. Lumea s-a bucurat, au ciocnit, s-au felicitat. Au fost stabilite detaliile nunţii, discuţii la care eu nu am mai participat, nu îmi aduc aminte de ce.
 
Cei doi tot nu şi-au vorbit cât am mai rămas eu acolo.
 
Au făcut nuntă. Până la nuntă fata cu bujori nu a mai venit la noi în sat, şi nici flăcăul nostru nu s-a dus la ei. A venit în dimineaţă nunţii, dis de dimineaţă, sigur, cu o căruţă cu lucrurile ei.
 
Integrarea a decurs foarte bine. In trei zile a cunoscut pe toata lumea din mahala. Parca fusese acolo de cand lumea. Peste cateva saptamani s-au mutat intr-o casa noua, una mica-mica, pe care au facut-o singuri, impreuna cu ceilalti oameni din mahala.
 
Ieri m-a sunat frate-meu, si mi-a spus ca a murit. Nu fratele meu, ci cel la a carui insuratoare am contribuit cu atata succes. Nu i-am mai vazut de mai bine de 30 de ani. Am intrebat daca au mai fost impreuna si mi-a spus ca da, au fost tot timpul, de atunci de cand ii stiu eu. Ea mai traieste, dar schiopateaza mult mai tare.