Cum învaţă nevăzătorii să „vad㐓 prin dans: „Sunt captivi într-un spaţiu extrem de mic şi sunt limitaţi de teamă”

Până la 29 mai, sala de conferinţă a Bibliotecii Centrale Univeritare şi sălile WASP- Working Art and Space Production găzduiesc atelierele Tandem Dance, în cadrul cărora un grup de persoane nevăzătoare şi un grup de coregrafi lucrează împreună, „îmbogăţindu-şi” reciproc percepţiile asupra vieţii.

Coregrafa norvegiană Kjersti Engebrigsten şi dansatoarea Valentine de Piante şi-au unit forţele cu o echipă de coregrafi şi dansatori profesionişti şi, pe parcursul unei săptămâni, în perioada 23-29 mai, în cadrul proiectului Tandem Dance organizat de Asociaţia Tandem, persoanele nevăzătoare sau cu deficienţe grave de vedere împing limitele spaţiului personal prin desluşirea, cu ajutorul voluntarilor, unui nou limbaj.

„Dincolo de cuvintele care ne eliberează şi ne înrobesc deopotrivă, există arta, în toate formele ei, cu ajutorul căreia punem laolaltă emoţii, sentimente, idealurile şi estetica noastră personală. Există însă un mod de interacţiune care desfiinţează orice fel de ziduri şi bariere dintre oameni. Evident, este vorba de dans, de cunoaşterea prin atingere sincronizată, de acea interacţiune din care dispare orice sintaxă şi punctuaţie, unde cunoaşterea reciprocă ne relevă starea de nemijlocire dintre noi şi partenerul nostru.

 Atunci când eşti în afara dansului, acesta rămâne la nivelul de artă vizuală. Dacă, însă, treci în interiorul lui, accentul se deplasează către partea emoţională, tactil kinestezică, motorie. Dovadă că aşa stau lucrurile, este faptul că există dansatori nevăzători cu performanţe uluitoare“, explică organizatorii.

Scopul atelierelor Tandem Dance este acela de a oferi persoanelor nevăzătoare o lecţie despre mişcare şi despre cunoaşterea propriului corp şi a posibilităţilor oferite de acesta. Pe de altă parte, coregrafii şi dansatorii care le deschid aripile au şi ei ceva de învăţat. Prin lucrul îndeaproape cu persoanele lipsite de un simţ important, cel al vederii, profesioniştii „evadează” din universul lor orientat spre propria persoană şi performanţă şi devin conştienţi de mişcarea lumii care îi înconjoară, căpătând o nouă percepţie asupra mişcării.

„Cunoaşterea corpului, din punct de vedere al mişcării, este un lucru străin uneori chiar şi persoanelor cu simţul vederii, dar nevăzătorilor le este şi mai străin. Ei nu au nici percepţia vizuală a felului în care se mişcă o persoană sau al modului în care ar trebui să se mişte”, spune Andreia Bruckner, membru al echipei de organizare. „Lipsa conştiinţei posibilităţilor oferite de propriul trup împreună cu timiditatea formează un adult rigid şi inhibat”, continuă ea, specificând că îngrădirile la care se supun adesea persoanele nevăzătoare din cauza dizabilităţii lor au efecte nefaste atât asupra socializării, cât şi asupra sănătăţii. Rigiditatea şi poziţiile incomode ale capului, mai ales în cazul persoanelor cărora nu le lipseşte cu desăvârşire văzul şi care pot distinge slab forme, pot provoca probleme la nivelul coloanei, dar şi de respiraţie.

Sunt un paianjen. Mă fac mic şi mă ascund. Îmi lipesc genunchii de piept şi mă strâng, ca mai apoi să mă întind foarte, foarte tare, răsună, în limba engleză, cuvintele coregrafei Kjersti Engebrigsten.

Profesionista ghidează, pas cu pas, persoanele nevăzătoare, dar şi coregrafii şi dansatorii români care, la rândul lor, vor putea organiza pe viitor alte ateliere pentru cei care suferă de această dizabilitate.

„Profesioniştii încearcă să le transmită felul în care se «vede» mişcarea din interior, astfel încât mişcarea să vină din ei şi să transmită exact ceea ce îşi doresc. Această precizie se obţine prin exerciţii de echilibru, de «joc» cu centrul de greutate al corpului, de poziţia capului, a umerilor, a spatelui, dar şi din contactul permanent cu celălalt, care devine pentru un nevăzător un fel de oglindă. «Văzând»  prin pipăit mişcările celuilalt, nevăzătorii îşi pot imagina cum arată ei atunci când execută aceleaşi mişcări”, descrie Andreia Bruckner.

În cazul copiilor, specifică Bruckner, există probleme mai mari. Adulţilor le este mai uşor, după o anumită perioadă de timp, să rupă barierele şi să exploreze timid, dar cu o curiozitate înfloritoare, lumea din jurul lor. Mulţi dintre aceştia circulă mult, fac mişcare şi chiar sport, pe când copiii sunt constrânşi de limitele cilindrice care îi înconjoară. „Sunt captivi, prinşi într-un spaţiu extrem de mic, iar mişcările lor sunt limitate. Le este teamă să nu lovească ceva sau pur şi simplu nu sunt învăţaţi. Chiar şi aşa, este mult mai uşor să lucrăm cu copiii, mai ales cu cei mici, care însă sunt deschişi spre joc. Durează mai mult până le câştigăm încrederea, dar apoi lucrurile devin foarte distractive şi utile totodată pentru ei”, spune Andreia Bruckner.