INTERVIU Dan Berindei, istoric: „Datorez viaţa ambiţiei de a studia doi ani de liceu într-unul“

Dan Berindei

Academicianul Dan Berindei (89 de ani) povesteşte cum a scăpat de încorporare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi cum s-a văzut schimbarea la faţă a României, din perioada interbelică până în cea postdecembristă.

Pe unul dintre pereţii locuinţei lui Dan Berindei, în două biblioteci impunătoare, din podea până în tavan, sunt stivuite o mulţime de cărţi cu un statut aparte. Istoricul le priveşte puternic dezamăgit. E doar o treime din opera lui Iorga, doar atât a putut să strângă.

Mai are, de la raftul 5 până la raftul 12, „Evul Mediu", în altă parte e „Modernă", apoi „Perioada Interbelică" - volume unicat! - şi, mai încolo, un perete întreg cu scrieri personale. Doar o parte, cât a reuşit să adune, că sunt multe care s-au pierdut. Academicianul Dan Berindei trăieşte între cărţi. Stivuite în bibliotecă, organizate pe podea sau dezordonate pe biroul de lucru. Îşi petrece timpul aşa, între biroul de-acasă şi cel de la Academie, între cărţi şi ziare despre veacul nebun care a trecut şi despre cel care trece.

„Weekend Adevărul":  Cum s-a schimbat Bucureştiul, domnule profesor, faţă de perioada copilăriei dumneavoastră?

Dan Berindei: În copilăria mea, erau în Bucureşti sub 3.000 de maşini. Era ceva! Începuse din primul deceniu al veacului al XX-lea, iar eu mă născusem în cel de-al treilea deceniu. Păi, uitaţi-vă astăzi pe fereastră! Eu am avut în copilărie un radio cu galenă. Era un dar de nepreţuit, deşi era destul de ciudat să-ţi pui nişte căşti şi să auzi lucruri. Aveam telefon, telegraf era încă din vremea Războiului Crimeii, dar tot era ceva ciudat.

Vă fascina aparatul?

Ca pe orice băiat, lucrurile de mecanică mă atrăgeau. Cu atât mai mult un lucru miraculos ca ăsta. Eu sunt un demodat, eu vin din alt veac. Mi se pare întotdeauna ciudat când sunt silit să zic: „În veacul trecut". Acela e veacul meu, am trăit 77 de ani în acel veac. În ăsta am abia 12, ca dumneata. Eu m-am născut în vremea regelui Ferdinand, deci am avut trei regi: Ferdinand, Mihai, Carol al II-lea, iar Mihai, am avut un general-dictator (râde), am avut doi dictatori roşii, deci am avut de toate. Şi nu mai vorbesc despre ultimul sfert de veac, când chiar am avut de toate! (râde)

Aveţi în familie politicieni, militari de profesie...

Străbunicii mei sunt fraţi, am doi străbunici Berindei, care au fost studenţi la Paris în vremea lui Napoleon al III-lea: unul a făcut Şcoala de Geniu de la Metz şi a ajuns general, ministru de Război şi aşa mai departe, iar celălalt a făcut Arhitectură şi a fost ministru al Lucrărilor Publice într-un guvern condus de Ion Ghica - acela care a avut conflictul cu domnitorul Carol, în 1870, după răscoala de la Ploieşti. Iar părinţii mei sunt veri.

Protret al familiei Berindei de la începutul anilor ’50

Ruta Franţa - România, via Anglia şi rusia

Tatăl, student la Paris, a venit în România, pe front în Marele Război...

Da. Şi tata, şi bunicul, şi străbunicul au făcut studiile la Paris. Numai eu nu. La mine au fost alte timpuri. În august 1916, când a intrat România în război, tata era la studii, la Paris. Cum a auzit, s-a dus la legaţie şi s-a înscris voluntar pe front. Şi ce călătorie a trebuit să facă! A trebuit să se ducă în Anglia, de acolo să se îmbarce, a ajuns în nordul Rusiei şi a străbătut toată Rusia ca să ajungă pe front. Doar aşa se putea. Pe front, o bombă l-a acoperit complet cu pământ şi alta l-a descoperit. Aparent, n-a avut nimic, dar a început din momentul acela un proces de surzire care s-a accentuat grav la sfârşitul vieţii. La un moment dat, corespondam cu el numai prin scris. A avut şi un fel de încăpăţânare: refuza să accepte că e surd şi, cu foarte multă greutate, şi-a luat un aparat auditiv, dar când era deja prea târziu.

Cum vă povestea din război?

În perioada interbelică, acesta era subiectul dominant. A fost o atmosferă pe care, din toată viaţa mea, o regret cel mai mult. Nu doar pentru că era cea a copilăriei, dar era vorba de o societate împlinită. Oamenii ieşiseră aproape miraculos dintr-un lanţ de suferinţe teribile: ocupaţie, epidemie, morţi pe front, prizonieri. Şi ieşiseră în România Mare, deci cu idealurile împlinite. Iar procesul de construcţie de atunci este formidabil, mai ales dacă-l comparăm cu neputinţa de acum.

Cum a scăpat de război

N-aţi fost atras de ideile pe care le cultivau legionarii?

M-a interesat mai ales această componentă nepolitică. Şi pe vremea aceea se contestau foarte mult formaţiunile politice. Găseam interesant că aveau puterea de a critica partidele mari. Violenţa pe care o promovau însă a fost neplăcută. Uciderea lui Iorga, Duca, Armand Călinescu, uciderile de la Jilava, începuse un întreg lanţ. După Armand Călinescu, execuţia a 200 şi ceva de oameni care nici măcar nu ştiau de ce au fost executaţi. Ţin minte că tata schimbase trenul la Costeşti şi se oprise la gară, pe o bancă, lângă un tânăr. E, la un moment dat, tânărul acesta a căzut peste el. Tata a crezut că e beat şi l-a împins înapoi. Era mort. Fuseseră împuşcaţi şi lăsaţi, ca-n Evul Mediu, să înspăimânte oamenii.

1970. La un congres despre Marea Neagră

Cum de n-aţi fost trimis şi dumneavoastră pe front?

Eu am avut un avantaj involuntar, în sensul că am făcut clasa a VII-a şi a VIII-a de liceu într-un singur an. Deci mi-am depăşit contingentul cu un an. E, pe colegii mei de liceu nu i-au mai lăsat să intre la facultate şi i-au încorporat. Eu am stat liniştit. Apoi, în '44, s-au luat toţi studenţii, cu excepţia celor care intrau în anul IV. Eu intram în anul IV. Poate că datorez viaţa acestei ambiţii de a studia doi ani de liceu într-unul. În 4 aprilie, a fost bombardamentul acela cu 3.000 de morţi. Am mai dat două examene, la Giurescu şi la Papacostea, şi după aia s-a închis facultatea. S-a redeschis abia în ianuarie.

Un spectacol: bombardamentul din '44

Aţi prins bombardamentul din 1944 în Bucureşti, deci...

L-am văzut, dar mi-am dat seama despre el abia după. Am văzut cum veneau avioanele şi parcă aruncau staniol, aruncau cu bucăţi argintii. Era foarte frumos, ca un spectacol. După bombardament, mergând prin oraş, am găsit în Piaţa Rosetti un pom aruncat într-un balcon în urma unei explozii. Atunci mi-am dat seama de proporţii, de amploare. A fost prăpăd, a fost marele nostru şoc, pentu că până atunci războiul nu fusese prea aproape pentru bucureşteni. Se apropia supărător, dar nu se simţea, totuşi, direct. A mai fost, prin iunie '41, un bombardament: două avioane sovietice care au aruncat nişte bombe, dar nici nu ştiu unde au căzut. 

"Am avut o educaţie franceză, republicană. Lângă străbunicul meu, generalul Anton Berindei, cineva a spus odată «Prinţul Ştirbei». El a bătut cu pumnul în masă: «În România, potrivit Constituţiei, nu există prinţi!». Aceasta era atmosfera. ''

„Făceam blacheuri din tablă"

Monica Lovinescu v-a fost colegă de facultate. Cum era?

Era foarte drăguţă pe vremea aceea, dar nu se evidenţia deloc la şcoală. Facultatea era un fel de familie pe vremea aceea, pentru că nu eram mulţi. Din cei 85 care am intrat nu ştiu dacă au terminat 35.

Iuliu Maniu a fost invitat la nunta dumneavoastră.

Au fost Maniu, Dinu Brătianu, Constantinescu-Iaşi. Gheorghe Brătianu mi-a fost naş.

Cum era Maniu?

Pe Iuliu Maniu l-am cunoscut chiar în '44, în zilele fierbinţi, în preajma lui 23 august. Era la Snagov şi tot acolo era şi Ioana (viitoarea soţie). Eu făceam naveta. Era, în primul rând, un om de o politeţe extraordinară. Eu eram un puşti, un student în anul III, şi se purta cu mine ca şi când aş fi fost Dinu Brătianu. El era, în momentul acela, cu mintea întreagă, dar fizic era dărâmat. Trebuia să îl ţii puţin ca să circule de aici până acolo. Vai de el! El a avut foarte multe calităţi: în primul rând, integritatea. Şi-apoi, avea o tactică politică a tergiversării şi, pe cât putea, a manipulării.

Mihnea Berindei, fiul academicianului, a moştenit pasiunea tatălui pentru istorie

Cum a impresionat-o pe doamna Ţurlea

Dinu Brătianu?

Nevasta lui era sora bunicii mele. Un om foarte drăguţ. Dintre cei trei băieţi, Ion Brătianu îi aranjase lui, de fapt, să rămână la vie. Ionel era cel ales, Vintilă după aceea, dar viaţa a făcut ca primii doi să se prăpădească. Dinu Brătianu a murit la Sighet chiar în primele luni, era foarte bătrân, n-a rezistat.

Instalarea comunismului a avut consecinţe directe în familia dumneavoastră...

Am avut o convorbire cu doamna Ţurlea, o cadristă de la Cooperativa „Mecanica Nouă", când m-au dat afară de la Institutul de Istorie. Acolo, această cucoană blondă m-a întrebat: „Ce doriţi?". „Am venit să mă angajez." „Dar ce specialitate aveţi?" „Sunt istoric." „Păi, şi ce faceţi aici, la noi?" „Păi, am lucrat la Institut, dar am fost eliberat din funcţie, pentru că nevastă-mea e închisă, a dus un bileţel al unui fost deputat ţărănist." „N-avea şi ea o mamă, s-o sfătuiască să nu se bage în aşa ceva?" „Bileţelul se ducea către mama sa, care e şi ea închisă." „Dar în casa aceea nu era un bărbat?" „Ba da, dar socrul meu e închis de cinci ani" „Păi, şi dumneata ce faci?" „Stau cu copiii." „Nu ai părinţi dumneata?" „Ba da, dar mama e închisă şi tata e la Canal." A fost stupefiată şi m-a angajat.

Adventistul şi coana Miţa de la Chiajna

Cum era lucrul la „Mecanica Nouă"?

Dezagreabilă era procurarea materiei prime. Făceam blacheuri (n.r. - plăcuţă de metal care se pune în vârful şi la colţul încălţămintei) din deşeuri de tablă. Trebuia să umpli un camion cu aceste deşeuri şi erau bucăţele mici. O altă operaţie, mai cumplită, era transportarea tuburilor de oxigen pentru sudură. Trebuia să urci două etaje şi apoi să cobori alte trei etaje, până la subsol, cu tubul în spate, tub care are 50-60 de kilograme şi care, dacă îl scapi, poate exploda. Şi acum simt tubul acela pe spate! Era acolo o faună umană... Era unul, Neagu, care fusese şofer de taxi, dar îşi pierduse o mână într-un accident. El, săracul, zicea: „25 la fundul altuia e uşor". Mai era un adventist, foarte cinstit şi serios, mai era o cucoană cu bărbatul în închisoare. Era şi Miţa, de la Chiajna, care avea ambiţia să-şi facă buletin de Bucureşti şi de asta venise la Cooperativă.

Cum aţi primit vestea că soţia dumneavoastră are o fetiţă la închisoarea Văcăreşti?

Ei,  mai întâi, printr-o stimabilă hârtie am primit vestea că s-a născut „Bogdan". Radio-şanţ funcţiona perfect. Primele veşti au fost că am un băiat. Când am venit cu Ruxandra (n.r. - fiica sa) acasă, Mihnea a fost supărat, că el spera să aibă un frate, nu o soră. Până la condamnarea Ioanei, în ianuarie '52, la aproape doi ani de la arestare, ea a avut şi o raţie specială pentru copil: îi dădeau un litru de lapte şi biscuiţi. După condamnare, suplimentul s-a sistat. Atunci, ea s-a agitat să mi-o dea mie pe Ruxandra s-o cresc, să nu ajungă într-un orfelinat. După ce s-a despărţit de Ruxandra, nu ştia dacă ajunsese cu adevărat la mine şi plângea încontinuu. Atunci, o miliţiancă a venit şi i-a spus: „Nu mai plânge, că a venit un popă şi a luat-o". Apoi, seara, doctorul Schafferman, şeful spitalului Văcăreşti, care număra deţinutele când se dădea stingerea, când a ajuns în dreptul ei, a întrebat-o „Bărbatul dumitale este preot?". Iar Ioana i-a spus: „Mulţumesc". Înţelesese.

10 iunie 2010. Vizita MS Regelui Mihai la Academia Română în două acte 

„Am o relaţie bună cu fiul meu, Mihnea"

 „Weekend Adevărul": Mihail Roller a fost superiorul dumneavoastră. Cum era?

Dan Berindei: Era un om foarte tupeist şi dominator, vorbea cu nonşalanţă despre Imperiul Austro-Ungar în veacul al XVIII-lea, avea o incultură perfectă. Ţin minte o şedinţă în care au fost frecaţi îngrozitor academicienii Alexandru Graur, Alexandru Rosetti şi Iorgu Iordan. Apăruse ultima lucrare de Stalin, „Marxismul şi problemele lingvisticii", iar ei n-au luat în serios această lucrare, drept pentru care Roller a urlat la ei timp de o jumătate de oră. Noi fusesem convocaţi să asistăm la această execuţie. Era diabetic, în timpul unei şedinţe bea vreo patru carafe de apă. În '55, când m-am întors, Roller era cu dinţiii scoşi. M-am întâlnit cu el la Institut şi a venit la mine cu efuziune: „Ce bine-mi pare că vă văd!". Şi el mă mătrăşise!

Moartea lui a rămas foarte suspectă...

Istoricul Constantin Daicoviciu i-a dat telefon la amiază, spunându-i că vine a doua zi de la Cluj la Bucureşti. „Bine, la 9.00 ne întâlnim", i-a zis Roller. Soseşte, dă telefon şi i se spune: „Ne pare rău, dar a decedat". Cât a mers Daicoviciu cu trenul! Se pare că Roller se apucase să-i cheme pe disidenţi să le ia declaraţii despre cum au văzut ei Griviţa '33. Fără să informeze conducerea de Partid. S-a aflat şi, după o întrevedere cu Gheorghiu-Dej, a urmat decesul.

Fiul dumneavoastră a decis să rămână în străinătate. V-a explicat această decizie?

El şi-a justificat atunci plecarea prin nebrodirea lui cu regimul existent. Din fericire pentru mine, a fost liniştit. Dimpotrivă, mergea la ambasadă, la Paris, nu era în relaţii belicoase. În '77, în momentul când a venit Goma, atunci a rupt punţile.

„Îmi cereau să-l fac să tacă pe Mihnea!"

Dumneavoastră nu v-aţi gândit să-l urmaţi?

Acestea sunt opţiuni personale. Eu am avut, poate, de 10 ori prilejul, dar nu puteam să mă dezlipesc de ţara asta. E un sentiment fizic!

Ce înseamnă că „Dan Berindei şi-a turnat fiul la Securitate"?

În primul rând, eu am fost nevoit să fac o operaţie. Cred că în '85 am rupt relaţia cu el. Au fost o mulţime de presiuni de tot felul legate de el, aşa că relaţia a fost întreruptă. De mine!, pentru că s-a spus că Mihnea a luat decizia asta. Nu, eu am fost acela.

Ce voiau să ştie?

În primul rând, îmi cereau să-l fac să tacă. Or, asta era imposibil! Ca şi cum ar trebui să te fac pe dumneata să nu mai vorbeşti acum. Nu se poate. Dar am reluat legătura cu Mihnea în decembrie '89, când a venit la Bucureşti. A venit de la Paris cred că pe 26 sau pe 27 decembrie 1989.

În presă s-a scris că nu v-aţi mai vorbit. Nici în 2008, la înmormântarea soţiei dumneavoastră...

Aiurea-n tramvai! Vorbe ziaristice! N-am vorbit puţini ani, şi asta pentru că am avut eu acest embargo. Iar în decembrie '89 am reluat relaţiile fireşti. Acum am o relaţie bună cu Mihnea. Mi-a dat recent un telefon, vine în iulie în Bucureşti, câteva zile.

Se putea refuza colaborarea cu Securitatea? Puteai să spui, pur şi simplu, „Nu!"?

Putea să fie şi aşa, şi aşa. Dar, vedeţi, pentru cei care nu au trăit acele vremuri, optica e alta. Noi nu mai judecăm astăzi cum judecam acum 30 de ani.

"Mihail Roller era un om foarte tupeist şi dominator, avea o incultură perfectă.''

„Internetul e o sursă de proastă calitate. Sunt numai spanace"

Spuneaţi despre fascinaţia pentru primul aparat radio, dar aveţi computerul deschis, lucraţi. Carevasăzică, v-aţi adaptat.

Mă lupt să nu-i devin sclav. Ţin minte că acum câţiva ani, la Pro TV, dădeau nişte pastile de istorie în fiecare seară. Unele era nişte prostii grozave. Am vorbit cu domnul Sîrbu, i-am dat telefon, şi îl punea pe tânărul care făcea această pastilă să mă consulte. Odată, i-am spus că ar fi bine să completeze cu mai multe detalii despre nu-ştiu-ce. Răspunsul a fost următorul: „Dar n-am găsit pe internet". Asta era Biblia! Aici e nenorocirea. De asta trebuie să ne ferim. Folosind maşinile, să nu devenim noi înşine nişte maşini, nişte roboţi dependenţi, care nu există dincolo de aparat.

Internetul este sursa principală de documentare.

E o nenorocire! Pentru că e o sursă de calitate proastă, ca să spunem lucrurile pe şleau. Sunt numai spanace, pierzi vremea căutând ceva. Acum 50 de ani - nu spun 100! -, luai un dicţionar, făcut de un om competent, şi într-un minut aveai informaţia. Bănuiesc că se va ajunge la o sistematizare a informaţiei în aşa fel încât să poţi s-o domini.

E un flux foarte mare.

Şi neregulat. Nu e ceva normal încă. Va fi, pentru că mintea omenească are rezerve infinite.

Ce poate veni după internet?

Dar ce nu poate veni?! Păi, eu m-am născut când avionul era un lucru foarte rar. Ţin minte când a venit tata încântat şi mi-a spus: „S-a deschis o linie Bucureşti-Paris!". Era un lucru deosebit!

Cum îi vedeţi pe studenţii dumneavoastră?

Eu am ajuns la facultate abia în mai 1990. Sunt un om care n-a simţit niciodată pensia. Nu sunt un pensionar! Uite, vrând-nevrând, împlinesc 89 de ani, dar nu sunt pensionar. M-am retras de la Institut în mai '90, iar în ziua următoare mi-a dat telefon doamna Zoe Petre şi m-a rugat să ţin cursuri la Istorie. M-am pomenit profesor, ceea ce nu putusem să fiu toată viaţa, deşi era un ideal pentru mine. Am avut câţiva ani foarte plăcuţi în mijlocul studenţilor. Tinerii pe care i-am găsit atunci aveau încă o emulaţie, dorinţa de a fi cel dintâi. De atunci s-a instalat, treptat, o altă mentalitate, care a presupus lăsarea cărţii deoparte.

"Vrând-nevrând, împlinesc 89 de ani, dar sunt un om care n-a simţit niciodată pensia. Nu sunt un pensionar! ''

„În vremea lui Antonescu s-a mai spus şi «Stop»!"

Aţi spus că e nevoie de o reevaluare a Mareşalului Antonescu. La ce vă referiţi?

Păi, asistăm la reevaluarea lui Horthy în zilele noastre. De ce ar fi Antonescu mai rău ca Horthy? În vremea lui Horthy, Holocaustul a fost din plin, în timp ce, în vremea lui Antonescu, evreii din vechiul Regat sau cei din Ardealul de Nord au primit paşapoarte româneşti şi au putut pleca. Aşa că măsura nu este egală. În vremea lui Antonescu s-a mai spus şi „Stop!". Sigur că pierderile de vieţi omeneşti, răspunderile pentru anumite acţiuni trebuie subliniate. Dar în istorie aşa se întâmplă! Dacă socoteşti răspunderea lui Napoleon, găseşti morţi sute de mii de tineri din toate naţiile europene! Dar, pe de altă parte, a lăsat o Europă modernă. El a pus bazele Europei de astăzi. În istorie, măsura trebuie să fie măsură.

Sunt pregătiţi românii să-i accepte şi părţile pozitive?

Cred că sunt prea pregătiţi! Păi s-a văzut acum câţiva ani, când era gata-gata să iasă pe primul loc într-un top cu mari români. E interzis de sus, ca să zic aşa, şi din alte părţi.

E prea vocală această comunitate care se opune?

E un evreu, Teşu Solomovici, care a scris un volum masiv, cu bune şi cu rele, cu măsură, obiectiv, despre Antonescu. E o treabă foarte delicată şi încă lucrurile nu sunt foarte aşezate. Peste două-trei generaţii se va vedea. Cu cât de distanţezi, cu atât de înseninezi.

Credeţi că regele Carol al II-lea se află într-o situaţie similară?

Eu am scris despre Carol al II-lea că a fost un rege al Culturii. Era deştept şi îşi dădea seama ce importantă e cultura pentru un popor mai mititel. Dar a fost scurt ca un rege asirian. Brânză bună în burduf de câine. Eu îi reproşez asta reginei Maria, pentru că un rege se pregăteşte. Ferdinand a fost şcolit chinuitor de unchiul lui. Nu voia să fie rege, era ultimul lucru pe lumea asta pe care-l voia, dar s-a supus, n-a avut ce face. A fost şcolit, a fost trimis, judeţ cu judeţ, la unităţi militare, la primării. Nu-i făcea plăcere, dar mergea. I s-a inculcat această datorie. Lucrul acesta l-a înţeles Carol al II-lea cu Mihai: i-a făcut Şcoala Palatină şi aşa mai departe. Dar el a fost crescut puţin pe câmp, ca să zic aşa. Regina Maria a fost minunată pentru unitatea naţională, pentru purtarea ei în vremea războiului şi aşa mai departe, dar Carol al II-lea ar fi putut fi un rege minunat. De altfel, chiar bătrânul rege Carol, prin 1913, a şi spus că nepoţii lui sunt români: beau, înjură, împrumută bani şi nu-i dau înapoi. (râde)

Aveţi regrete, domnule Berindei? Dac-aţi trage acum o linie şi-aţi calcula?

Timpul este cel mai mare regret.

Păi, în cazul dumneavoastră, timpul e un avantaj!

Îmi dau seama că sunt la capătul drumului. Mai am atâtea de făcut şi nu ştiu dacă mai ajung să le fac. Dar am avut o viaţă plină, a fost o bătălie continuă, o viaţă cu de toate.

"Carol al II-lea a fost un rege al Culturii. Dar a fost scurt ca un rege asirian. Brânză bună în burduf de câine. ''

CV

- Descendent al lui Constantin Brâncoveanu

- Numele: Dan Berindei
- Data şi locul naşterii: 3 noiembrie 1923, Bucureşti.
- Studiile şi cariera:
- A absolvit secţia de Istorie a Universităţii din Bucureşti în anul 1945 şi şi-a luat doctoratul în istorie în anul 1969.
- 1946-1948 – A fost cercetător ştiinţific la Insititutul de Studii şi Cercetări Balcanice.
- 1948-1952 – A fost cercetător în cadrul Institutului de Istorie şi Filosofie al Academiei Române.
- În 1955 a fost încadrat la Institutul de Istorie  „Nicolae Iorga“, unde a  fost cercetător, secretar ştiinţific şi vicepreşedinte al Consiliului ştiinţific.
- Începând cu 1996, este președintele Secţiei de Știinte Istorice și Arheologie al Academiei Române, iar din 2006 este vicepreședinte al Academiei.
- A publicat peste 500 lucrări știintifice, dintre care peste 50 de cărţi, în special referitor la istoria politică a secolelor XVIII-XX.
- Este descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
- Locuieşte în:  Bucureşti