Stil de viaţă

articolul anterior articolul urmator

De dor

1
3 Mar 2020 10:22:26
Laura Andreea Popa

„Am crezut c-am să mă prăbuşesc la fel ca acoperişul casei tale. Măcinată din interior până n-aş mai fi rămas decât un schelet şubred, gol pe dinăuntru şi care, când te aştepţi mai puţin, cade din înalt şi zdrobeşte tot în calea lui.

Am crezut c-am să crăp precum pietrele arse de soare ce duc spre casa ta. Lovită întruna de picioare murdare, moliciunea trupului meu ar fi ajuns să fie înlocuită de-o rigiditate colţuroasă, din care ar fi zburat bucăţi tăioase la fiecare lovitură. Bucăţi ce ar fi căutat sângele celui care le-a produs. Am crezut c-am să mă abrutizez asemenea câinelui pe care le-ai lăsat orfan şi schelălăind în faţa casei. Înfometată, nemângâiată şi lipsită de alinare, aş fi început să muşc fiecare mână străină. Mai ales pe cea care ar fi vrut să-mi dea fix ce nu aveam: mâncare, o mângâiere şi o alinare. Mi-aş fi umplut blana cu sângele celui care ar fi vrut să-ţi ia locul şi-aş fi atins pragul suprem al degradării atunci când aş fi murit pe scaunul în care m-ai ţinut în braţe ultima oară. Am crezut c-am să ruginesc la fel ca ţevile din bucătăria casei tale. Ţevi trase pe deasupra pământului bătătorit în zilele fierbinţi de vară, când noaptea ne găsea cu mâinile umflate de muncă şi braţele lipsite de puterea de a duce o cană cu apă rece la gură. Am crezut c-am să mucegăiesc precum dulceaţa de zmeură pe care n-ai mai apucat s-o mănânci. Un singur borcan, pe jumătate gol, lăsat pe masa din casa în care n-ai mai intrat, ci doar ai ieşit cu picioarele înainte. Am crezut că n-am să mai pot intra în casa ta. Dar am făcut-o.

De dorul tău, am trecut pragul înclinat şi-am păşit, încălţată, pe preşul cândva verde. Te-am căutat în fiecare colţişor. Pe scaunul cu spătar înalt şi unde se odihnea sacul cu pâine, pe care-l dădeai jos ori de cât ori începeai să citeşti. La masa nesigură, cu muşama tăiată, sub picioarele căreia trebuia să pui un lemn pentru a sta dreaptă. La pragul înalt dintre camere, care era fix lângă sobă, şi unde te duceai mereu să fumezi. La găleata cu apă din spatele uşii de la intrare, pe care n-am prins-o niciodată plină. La geamul ce dădea spre grădină şi pe care-l deschideai în mai şi-i mai închideai toamna.

Te-am căutat în biblioteca ascunsă în dulapul cu haine. Am vrut să văd dacă prezenţa ta se mai simte lângă maşina de cusut pe care soţia ta n-a folosit-o niciodată, aşa că tu ai transformat-o în cuier. Te-am căutat printre pomii din livadă, în timp ce-mi înfigeam dinţii într-un măr verde şi te auzeam cum mă cerţi că stric merele.

De dor, te-am căutat peste tot ş-am crezut că sfârşitul îmi va veni din gaura pe care o simţeam în piept şi pe care n-o puteam închide indiferent de câte ore pierdeam uitându-mă la poza ta. Mi-a fost dor de tine!”, îi spun unchiului meu care stă lângă mine, pe canapea. M-am trezit din somn şi el este aici.

„Ce mare te-ai făcut! Şi văd că stai singură. Ah, şi asta e poza cu mine la care te tot uiţi. Ce tânăr eram! Ştii că n-am mai purtat costumul ăla după ziua în care a fost făcută poza? Nici nu reuşesc să-mi amintesc ce s-a ales de el după ziua aia, dar ştiu că nu mi-a plăcut deloc să-l port. Tot mai bine era în cămaşa de velur. Îţi mai aminteşti seara în care te-am pus să-mi arăţi ce jonglerii ai învăţat să faci, dar pentru că n-aveam ce-ţi trebuia, ţi-am dat un băţ mare şi noduros? Şi chiar ş-aşa, te-ai descurcat şi mi-ai arătat cum îl poţi învârti pe la spate şi-n faţă? Şi-ţi aduci aminte că ai rămas cu aşchii în palme, pe care le-am scos abia a doua zi, când ai venit la mine să te plângi că te dor palmele? Eu n-am uitat seara aia. Şi nici ziua în care ţi-am dat prima carte din biblioteca mea improvizată şi te-ai apucat s-o citeşti. Sau apelurile fâstâcite de ziua ta, când voiam să-ţi spun cea mai frumoasă urare, dar nu reuşeam decât să rostesc un la mulţi ani repezit. Şi mirosul de gogoşi din zilele de vară cu furtună. Am trăit frumos împreună. Şi acum mă uit la tine cum trăieşti şi zâmbesc.

De dor, am venit la tine în seara asta, dar acum plec. Şi nimic din ce credeai că se va întâmpla, nu s-a adeverit. Nu te-ai prăbuşit, ci te înalţi câte puţin în fiecare zi. Bestia din tine ai potolit-o cu mult înainte de a pleca eu. Şi lasă casa aia în pace. Am plecat de mult de-acolo, la fel şi tu. Ne mai auzim, nepoată. Eu sunt mereu prin preajmă”, îmi spune unchiul şi mă atinge pe picioare.

Mă trezesc în toiul nopţii. Sunt singură în casă. Televizorul s-a oprit, dar urlă cel al vecinului de lângă. Nici urmă de vizita unchiului. Asta pentru că e mort de 8 ani de zile.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Iliana Bruckner
3.03.2020, 21:21:38

Foarte frumos. Vedeti?Unchiul nu v-a uitat,cum sa fi plecat de tot,cum sa fi plecat tot-tot? Ceva ramane in urma,fie si un ceva-vis,ceva intrebare-mirare si dorul... Si dorul.