De la gentleman la ţopârlan nu-i decât un pas

Se presupune că avem şapte ani de-acasă. Dar în ziua de azi, când laşi copiii de 6 ani la şcoală şi copiii de 2 ani cu bona, educaţia de bază e cam hurducăită, fapt care se vede mai târziu.

Prima salivă pe dosul palmei nu se uită niciodată. E acel moment mirific în care un bărbat îţi pupă mâna în stradă, lăsând în urma sa o dâră ca de melc. Bine, ca să fiu cinstită, am văzut cazuri şi mai interesante. La Vama Veche, pe plajă, sub ochii mei şi ai prietenei mele, s-au întâlnit două cupluri – de fapt, se cunoşteau numai masculii, aşa că şi-au prezentat nevestele, ce să facă... A, uitam să vă spun că erau toţi patru goi puşcă. Ei s-au aplecat ceremonios şi le-au pupat mâinile doamnelor (dacă pot să le numesc aşa). În această reverenţă, bijuteriile sexuale li se bălăngăneau conform legilor fizicii. Atunci am înţeles prima dată rostul unui sfat tocit, dar celebru: dacă ţi-e frică să vorbeşti în faţa unui public numeros, imaginează-ţi-i pe toţi în pielea goală.   

Pupat viaţa independenţei

Locuiam în Canada, când am fost cu un tip (tot român) într-o vizită la nişte băştinaşi. Iar acolo era să intru-n gresie de ruşine când ăsta al meu a luat iniţiativa de a pupăci toate mâinile femeilor din incintă, aplecându-se ca un japonez cu cifoză. La canadieni, acest gingaş schimb de scuipat aristocratic nu e un gest prea apreciat. Mrs. Gazdă chiar a glumit cu acreală că, dacă ştia că va fi tratată ca o baroneasă, şi-ar fi pus mănuşi. Aviz pupătorilor.

La plecare, companionul meu a găsit de cuviinţă să-şi ţocăie buzele de toţi obrajii prezenţi, cum facem noi, prin Europele noastre. Ăia s-au speriat, credeau că vrea să-i muşte. A trebuit să-i asigur că însoţitorul meu n-are ciumă bubonică, altfel nu mai încetau odată să se şteargă pe faţă cu spirt.   

Sigur, asta nu ţine neapărat de manierele lamentabile, cât de nişte diferenţe culturale (în traducere, ceea ce pentru noi e un zvâc de politeţe pentru nord-americani e un atac libidinos). Dar fie şi în România, pupatul mâinii ajunge câteodată în stadiu acut. Odată, mâncam şi eu un covrig în tramvai, ca orice jurnalist normal la cap. Atunci, a răsărit un fost coleg, nici nu-l mai cunoşteam bine, care a ţinut morţiş să-mi pupe falangele. Las la o parte faptul că mâna mea fusese sleită pe zeci de bare din dotarea RATB, pipăise nişte bani şi se băgase într-un coş de gunoi (unde aruncasem din greşeală şi cheile de la casă, odată cu guma de mestecat). Dar dincolo de toate aceste aventuri insalubre, care pesemne că mi-au întărit imunitatea, încă mai aveam covrigul în mâna pupabilă. După gestul necugetat al contelui din tramvai, câteva elemente de mac lipicios s-au regăsit pe buzele lui. M-am simţit prost tot eu, deşi nu-i întinsesem lăbuţa la pupat, dimpotrivă, el mi-a smuls-o din covrig.   

Să nu uităm nicicând să turtim trandafirii

Manierele elegante sunt o capcană interesantă. De câte ori ies singură din maşina în care mă plimbă vreun amic, îl văd cu faţa ca smochina, dezolat că n-a sărit la timp peste capotă, să ajungă la portieră înaintea mea. După o serie de întâmplări similare, mă jurasem să nu mai ies din autovehicul până când domnul care mă însoţeşte nu-şi încheie surtucul, nu se dă jos şi nu-mi deschide trapa. Ei, bine, taman atunci am stat ca proasta-n maşină. El a coborât, a luat-o înainte către cârciuma unde avea loc nunta nu mai ştiu cui, iar eu am rămas să mă iau la trântă cu portiera, cu bucheţoiul de flori şi cu rochia ca o căpiţă de broccoli.

Apropo de flori, îmi aduc aminte şi acum de un fost iubit din tinereţile mele idioate, care îmi aducea buchete pe ascuns. Culmea, nu era însurat - mă mir şi eu de asemenea baftă. Pe scurt, venea cu florile îngrămădite într-o servietă. Pentru cei care au deschis certificatele de naştere mai târziu, servietele sunt nişte jumătăţi de desăgi, alcătuite din piele sau vinilin. Ele adăpostesc efectele personale ale adulţilor care, din motive învăluite în mister, încă locuiesc cu mămica şi, în consecinţă, sunt obligaţi să ia la serviciu pacheţel cu mâncare.  

Bun, deci acest iubit îmi aducea câte trei garoafe per întâlnire – câtă originalitate! – care arătau mai deprimant decât păpădiile din ierbarul meu, întrucât le înghesuia în geantă, v-am spus. Zici că le furase din cimitir. Sau, dacă vreţi, erau ca o porţie de furaj calitatea întâi. Ce-i drept, când le vedeam, preferam să le mănânc decât să le înfig în vază.

Mult iubite şi stimate doamne, chiar vreţi cu adevărat să vă îmbrace altcineva cu paltonul? Era o întrebare retorică, normal că nu vreţi. Era să-mi rup clavicula de vreo patru ori, în misiunile periculoase ale unor domni care mi-au ţinut anteriul, ca să-l bag pe mâneci. Primul braţ intră întotdeauna, dar la al doilea, nu ştiu de ce, e deja sinucidere lentă. Dacă nu poţi să-ţi contorsionezi membrul ca o aripă de prepeliţă sau să-l plisezi ca pe acordeon, devii acea fiinţă ciudată care nu nimereşte ceva. Poate bărbaţii ar trebui să ştie că, în principiu, mâinile noastre au balamalele cam la acelaşi nivel, deci nu văd de ce ne ţin ei pardesiul cu un umăr mai jos şi unul mai sus.

Şi de ce vorbesc femeile tare în locurile publice? Nici măcar cercetătorii britanici n-au putut demonstra că suntem mai surde decât bărbaţii - şi s-au străduit destul, au avut bugete uriaşe pentru acest studiu. Aveam cândva o prietenă care mă făcea de râs, fiindcă îşi povestea viaţa prin cârciumi, vorbea ca şi cum o molimă fatală pălise planeta şi noi două eram singurele supravieţuitoare. Răcnea nuanţat, nimic de zis. Doar că eram un pic îngrijorată de faptul că domnul de la masa vecină, care tocmai sorbea din supa-cremă de ceafă de mangaliţă, afla împotriva voinţei sale că prietena mea are probleme cu erecţia distinsului ei soţ. De câte ori ea începea să-mi spună că nici viagra nu e mai e ce-a fost, mă uitam opărită în jur, cu speranţa că această proclamaţie n-a fost recepţionată şi pe staţia orbitală NASA.

De câte ori mă invită un bărbat la dans, nu ştiu sigur dacă vrea să încingem o polcă sau să-mi rupă mâna din cot. Înainte, cavalerii îşi cocârjau oleacă spinarea, zâmbeau (pe cât posibil, fără bale) şi te invitau elegant, din vorbe. Acum, nu mai zic nimic, te-apucă de aripă şi te remorchează pe ringul de dănţuială. E de la sine înţeles că trebuie să accepţi, altfel n-ai decât să ţipi ca o lişiţă după ajutor.

Lăcomie, farfurie, vitejie, nebunie

Coşmarul meu în materie de maniere (ne)elegante a fost cârciuma. Ţin minte şi acum că m-a invitat un tip odată la un restaurant din seria celor unde nu trebuie să-ţi parchezi singur maşina. Întrucât, de emoţie, băusem vreo patru cole înainte, năzuiam să ajung şi la toaleta edificiului. De câte ori mă săltam de pe scaun, sărea şi el, îşi încheia sacoul şi aştepta să mă car graţioasă la pipi. Da, numai că eu nu ştiam asta, eram enervant de tânără şi încă mai aveam lacune. Când îl vedeam că se sălta de pe scaun ca şi cum îi intra vreun arc în fund, intram în panică şi mă aşezam la loc. El – aşijderea. L-am genuflexat aşa vreo câteva minute, apoi vezica mea a început numărătoarea inversă. Nu mai aveam de ales, i-am spus tipului că aş dori să merg la toaletă şi că, dacă nu are nimic împotrivă, m-aş duce singură, nu vreau să mă urmeze într-acolo. El s-a stacojit, în imensa-i derută. Oare ce anume voiam să spun? El nu făcea decât să se ridice când o doamnă se ridică, aşa cum văzuse el în filme şi în anumite seriale contemporane, de largă audienţă.                

La două luni după ce-am săvârşit această gafă, eram deja tobă de carte. Am fost la alt restaurant apretat, cu alt tip constipat, dar acum ştiam lecţia. În primul rând, n-am mai băut patru cole înainte de rendez-vous. În al doilea rând, m-am dus să-mi pudrez nasul. Asta se petrecea între felul întâi (supă de iarbă, cred) şi felul doi (tofu tăiat în formă de zaruri). Şi n-am mai tresărit violent când m-am ridicat din jilţ, poate şi pentru că interlocutorul meu nu şi-a catapultat fundul de pe scaun, în semn de respect. A făcut un semn vag din sprâncene, gen ”du-te învârtindu-te”, şi aşa am ajuns să fac o medie între accesele de boierism exacerbat şi ţopârlănie benignă.

Am fost crescuţi balcanic, îndopaţi cu un bun simţ prost înţeles. De când mă ştiu, bunicii mei îmi spuneau că e o mitocănie să razi tot din farfurie când te duci în vizită. Părinţii mi-au spus că, dimpotrivă, e o mică jignire pentru gazde să nu haleşti tot din tipsie, asta înseamnă că nu-ţi place mâncarea lor.

Acum 20 de ani, era cât p-aci să mă ia unul de nevastă. La un moment dat, l-am adus în casa alor mei, să-l vadă iniţial la scenă deschisă şi să-l critice ulterior la scenă închisă. Nu ştiu ce-a fost cu el în ziua aia, cred că a mâncat pe fond nervos, fiindcă niciodată nu-mi mai făcuse figurile alea. A defrişat platoul cu ouă umplute, ziceai că n-a văzut aşa ceva în viaţa lui. După ce-a molfăit şi vreo opt sarmale, bunică-mea l-a întrebat dacă a crescut cumva la casa de copii. Am vrut să-i trag un picior pe sub masă – lui sau bunică-mii, unul dintre ei trebuia să înceteze, îmi era indiferent care – însă am nimerit piciorul mesei, care nu avea altă vină decât că era cam lată şi suporta foarte multă mâncare. Ca să-l opresc atunci când voia să pape a patra plăcintă cu mere, i-am promis că-i mai dau la pachet, numai să respire o vreme, măcar până scapă de tenta albăstruie din tegumente (nu mai trăsese aer în piept de la primul ou umplut). A luat-o ad litteram, când a plecat a cerut plăcintă la pachet. Ca să nu vă mai spun că a doua zi a mâncat opt portocale, adică pe-alea pe care i le-am dus eu la spital, unde ajunsese cu o indigestie de colecţie. Îl studiau doişpe studenţi la medicină şi pot să jur să l-am văzut inclusiv pe profesorul lor luând notiţe.

În replică, m-am dus şi eu la mă-sa, peste câteva zile. Fosta viitoare soacră ne-a servit cu o delicioasă salată de morcovi, din care eu am înfulecat o linguriţă întreagă, ca haplea. Apoi, în nesimţirea mea spontană, am mâncat două linguri de spanac şi o jumătate de ou fiert. Barem când am mai înghiţit şi o linguriţă de şarlotă de lămâie, am crezut că plesnesc. Din fericire, singura care a plesnit a fost relaţia mea cu protagonistul acestor fapte de vitejie metabolică.