Deficienţe de vedere

Ascult atent recomandările: să-i spăl la robinet, să-i şterg cu batista din piele de căprioară, niciodată să nu-i şterg pe uscat... Îi aşez pe nas. Mă uit în jur. Mă clatină o ameţeală blândă.

Ies pe poarta clinicii. Atenţie la trepte! Aşa mi-a zis doamna optician, aveţi grijă la trepte!... Sunt patru, le văd prin ceaţă, păşesc cu grijă, ochii mei nu reuşesc să se orienteze prin aceste lentile progresive. Uite că am ajuns şi la progresive! O căruţă de bani m-au costat. Strada se târăşte ca un şarpe. Asta mi-ar mai trebui, să mă lovească o maşină! Traversez pe zebră, cu privirea la semafor, să mă obişnuiesc cu privitul la distanţă. La metrou am foarte multe trepte, am să mă ţin de balustradă.

Îmi amintesc când mi-am pus primii ochelari. Mama mi i-a pus pe nas cu tandreţe. Tata era distrus. Planul său de a mă face mecanic de locomotivă (tradiţia familiei!) era compromis definitiv. Primul miop din familie. Nici impiegat CFR, să ridic paleta aia verde la tren, nu mai puteam să ajung. Tata furios, dezamăgit, batjocoritor, mama la fel de tandră. Vedeam lumea atât de bine cu ochelarii ăia sau aşa mi se părea, că o vedeam foarte bine. M-am dus la şcoală cu sfială, colegii au început să râdă: chiorule, aragaz cu patru ochiuri! Am ieşit în faţa blocului la un fotbal cu prietenii: chiorule, aragaz cu patru ochiuri! „E bine că te strigă aşa, înseamnă că eşti băgat în seamă!“, m-a consolat mama.

Ce n-aş da să mă strige acum cineva „aragaz cu patru ochiuri“! Ce n-aş da! Dar eu stau pe bancheta vagonului de metrou, cu lentilele progresive pe nas, m-am descurcat pe trepte, m-am descurcat, băi, tată, şi fără CFR-ul tău de rahat!

Ea stă picior peste picior şi are picioare foarte mişto. Butonează un smartphone.  

Uite, pe bancheta opusă, chiar în dreptul meu, văd nişte picioare mişto! Ea stă picior peste picior şi are picioare foarte mişto. Butonează un smartphone. O coadă bălaie i se odineşte pe piept, întoarsă pe după gâtul ei, gât de lebădă. Poartă nişte pataloni scurţi, foarte scurţi, dar aşa picioare n-am văzut în viaţa mea! „Picioarele femeii nu contează, oricum se dau la o parte“, a spus odată tata, cherchelit şi frustrat – îmi amintesc. Dar mama mi-a zis altădată: „Să-ţi alegi o fată cu picioarele frumoase, ca să-i cadă frumos rochiile pe corp!“. Şi toate astea îmi vin acum în minte, cu lentile astea progresive pe nas, cum, dracu’, să te uiţi la aşa picioare de femeie care se unduiesc ca un şarpe! Să mă ridic, să mă aşez lângă ea şi s-o rog să mă ducă de mână la o cafea, până la cea mai apropiată cafea, să mă ţină de mână pentru că nu mă descurc, apoi, după cafea, am s-o duc şi eu prin lume ţinând-o de picior... Ameţesc! Ameţesc şi am să mă prăbuşesc la picioarele ei.

Metroul ajunge la Universitate. Ea se ridică şi se postează în faţa uşii. Să cobor după ea? Parcă ceva mă fixează pe banchetă. Mă uit în faţa mea şi desluşesc un tânăr. Se holbează la mine, chiorul! E un „aragaz“ ca şi mine. Dar el poartă un maieu care-i descoperă bronzul de pe umeri şi de pe muşchii bine clădiţi la „trasul de fiare“. Simt cum zâmbetul lui batjocoritor mă loveşte chiar în lentilele mele: „Nu e pentru tine, boşorogule!“.