„Dragoste modernă“: Ultima mea relaţie la distanţă

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.  NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.


"S-a încheiat de curând, fiindcă a venit acel moment, în care a trebuit să renunţăm la una din două: ori la distanţă, ori la relaţie. În principiu, nu doresc nimănui şi nu o recomand pe ea, distanţa, însă, în caz de urgenţă, apelaţi cu încredere. Desigur că şi „urgenţele" au grade diferite de gravitate, uneori păr blond şi ochi albaştri, alteori cârlionţi după urechi şi ochi căprui.

Uneori pot fi avocaţi sau medici, pe care te şi vezi prezentându-i mamei, alteori, rebeli fără scăpare şi fără dungă la pantaloni, pe care fix de mama îi ţii cât mai departe. Unele urgenţe se manifestă precum durerea când te loveşti în cot: iniţial, chinul îţi merge până la suflet, dar îţi trece imediat. Apoi sunt acele agonii a căror patologie o cunoşti, ca atunci când nu mergi la dentist şi iei algocalmin. Dar ştii că şi mâine-o să te-apuce. Durerea, desigur. Că alte garanţii n-avem.

Mai ţii minte cum ne-am cunoscut?

Acum doi ani şi ceva. Eu eram proaspăt mutată în Bucureşti, după ce-mi încheiasem toate socotelile cu Clujul, oraşul studenţiei mele. Şcoala am luat-o după mine şi-n Capitală, împreună cu prieteniile şi sentimentul că va fi mai bine. Ca să se-nţeleagă nebunia: la sfârşitul celui de-al treilea an de Medicină, am hotărât că vreau în Capitală, unde mi-am continuat studiile. Cu susţinerea alor mei, care au avut o încredere oarbă în intuiţia mea de copil blond. Ce s-a întâmplat după, mi-a întrecut până şi mie orice aşteptări; viaţa mi s-a schimbat radical şi pe toate planurile.

La nici trei luni de la marea mutare, mi se arată de-o nuntă înapoi în Cluj, la care ţin musai să particip, de se miră toată familia, eu făcând carieră în arta fofilării de la evenimente de acest gen. De la nunta asta şi o pereche de şosete începe relaţia, că distanţa era deja instalată. Credeţi în coincidenţe? Ţineţi-vă bine. După ce investisem o grămadă de timp în identificarea vreunui Făt-Frumos la orizont (iar eu mă consider om de largi orizonturi), aflu că tânărul nuntaş era consătean de-al meu şi mai locuiserăm şi în acelaşi cămin studenţesc doi ani de zile. Care cămin era ceva foarte mic, unde cam toată lumea ştia pe toată lumea. Însă şi de la regula asta exista o excepţie: brunetă şi cu părul creţ.

Bine, dar doi ani de zile?! Mi-a plăcut de el înainte să-mi vorbească, ba i l-am arătat şi mamei, care nu prea înţelegea dacă m-am scăpat la vin sau încep să am tulburări de comportament. Precizez că la nuntă erau prezenţi şi tata, bunica, naşii, unchii şi „mătuşii". Poate ar fi fost cazul să nu-i fac de ruşine, mai ales că tocmai mă făcusem blondă. 

După ce-am povestit numere de telefon, câte-n lună şi-n stele, nunta se apropia de final, el mă invită la nu-ştiu-ce chef în Hasdeu. Nu, prietene, nu m-ai înţeles. Eu voiam la mine-n fostul cămin, să-mi revăd colega de cameră. Şi nu mi-ar fi stricat un taxi împărţit până acolo, sinceră să fiu. Ceea ce s-a şi întâmplat. Şi pe scările căminului, sub umbrela întunericului unui bec veşnic ars, m-a pupat uşor, din vârful buzelor. Apoi am plecat. Fiecare în treaba lui. Însă acel sărut, care nici măcar cât un sărut nu făcea, m-a fermecat de tot. Auăleu, Miruno, asta-ţi mai trebuie, băieţi fermecători din Cluj, când tu te-ai dus cu căţel şi purcel la Bucureşti!

Un argument cât o pereche de şosete

Cu Alexandra, fostă colegă de cameră, actuală foarte bună prietenă, ne-am povestit toate restanţele, ne-am îmbrăţişat cu dor şi ne-am luat la revedere. Eram deja băgată în pat, cu duş făcut şi bunica dormind lângă mine, când primesc SMS: „Accepţi o invitaţie la masă?" El mă aştepta jos, în faţa hotelului, într-o ninsoare cu fulgi mari. Era sfârşit de ianuarie. Şi un frig cum doar Clujul ştie să fabrice.

M-a luat de mână. Şi-aşa ne-am tot dus pe străzi, prin bălţi, prin poveşti. Despre trecuturi cu însemnătate şi viitoruri plănuite. Fără să ne dăm seama, tot ţinându-ne de mână. Am oprit la o ciorbă de burtă cu mult usturoi, apoi m-a invitat din nou la el în cameră. „Să-ţi usuci şosetele... să nu răceşti..." Bună idee, două străzi mai târziu eram cu şosetele negre expuse la el pe calorifer. Şosetele fiind singurul element vestimentar dat jos de pe mine. (Acum, după atâta timp de la „incident", mi-a mărturisit cum l-am uimit atunci. Că el îşi pregătea deja discursuri şi argumente să mă convingă să urc, dar n-a fost nevoie de nici măcar un strop de muncă de lămurire cu mine. Ci de o pereche de şosete!

Şi acum râdem, ce simplu a fost! Sus, în cămin, am primit unele noi, cu etichetă, am ascultat o anumită melodie deloc romantică şi ne-am despărţit mai creştineşte decât ar putea tata vreodată să mă creadă. În drum spre taxi, el mi-a spus că are des drumuri prin Bucureşti şi că i-ar plăcea să mă revadă. Sigur, o agăţătură după mine e tot ce-mi lipseşte, mă gândeam. Ne-am despărţit cu „mai vorbim", clasicul adio nespus, însă cunoscut de toţi bărbaţii Pământului. Că el e însă o excepţie (de la „toţi", nu de la „bărbaţi"), aveam abia ulterior să aflu. De indiferent unde am fi fost.

A doua zi dimineaţă, sună telefonul. Credeam că vrea şosetele înapoi. Însă de atunci, am vorbit la telefon nu zilnic, ci uneori chiar de mai multe ori pe zi.

Ne-am văzut nu regulat şi nici de câte ori ni se făcea dor, dar am petrecut weekend-uri întregi pe Skype. Fiindcă, atunci când el a plecat la studii în străinătate, telefonia mobilă depăşea bugetul personal. Am luat prânzuri şi cine împreună, am văzut filme întregi şi am pus proiecte pe picioare. Toate, pe net.

Un cuibuşor online de nebunii

Pentru oricare membru (cu sau fără voia sa) al unei relaţii la distanţă, ascultaţi la fata, că uneori am senzaţia că eu am inventat conceptul. Şi că ar trebui să fiu pedepsită pentru asta, evident. Toţi cei care şi-au făcut din calendare icoane şi au învăţat mersul trenurilor sau al avioanelor pe de rost, toţi aceştia ştiu ce vorbesc.

Ca o relaţie la distanţă să meargă, nu ai voie s-o iei în serios. Nici măcar după un an de făcut naveta cu avionul, nu mi-am pus problema că va veni şi ziua în care ori iau o decizie, ori mă ia ea pe mine. Ca o relaţie la distanţă să meargă, nu ai voie să-ţi faci speranţe, vise şi nici măcar aşteptări. Mai ales aşteptări. Primul şi ultimul buchet de lalele pe care l-am primit a fost la vreo lună după ce ne-am cunoscut şi la a treia întâlnire. De atunci, probabil că economiseşte pentru „acel" colier cu diamante (are instrucţiuni precise), că eu n-am mai văzut nici măcar o buruiană ofilită scurgându-se din mâinile sale puternice. Dar am primit atâtea altfel de cadouri, genul acela care nu se ofileşte niciodată, care trăieşte prin bucuria pe care o simţi de fiecare dată când îţi aminteşti! Iar grozav e că cele mai multe veneau de la el, nu de la piaţă. Şi niciodată nu mă aşteptam, ceea ce redimensiona senzaţiile. Câştig dublu, nu-i aşa?

Distanţa şi fidelitatea nu fac casă bună împreună

„Dacă are pe una? Dacă are pe mai multe?" Să laşi prezervativele numărate în cutie, ca tata ţigările în pachet. Doar, doar te prinde cu mâţa-n sac ori cu dânsa-ntr-însa (ţigara în gură, fireşte!), deşi se ştie precis că tu fumezi. Cam aşa şi cu prezervativele. (De ambele părţi ale distanţei, că verbul „a înşela" se conjugă cu ambele sexe, ba chiar şi cu mai multe deodată, dacă-i un grup.) Să nu uităm ce ziceam de aşteptări. Şi să fim realişti. Relaţiile la distanţă sunt despre prezent. Nu despre trecut şi mai ales, nu despre viitor. Deci, nu are rost să faci presiuni, să-ţi pui mâinile-n şold sau să arăţi cu degetul. (Relaţia şi controlul nu fac casă bună împreună, indiferent de distanţă. Dacă vrea să te înşele, o face şi cu tine sub plapumă.) Prezentul e despre „să ne simţim bine". Să nu ne certăm în primele 10 minute după ce nu ne-am văzut două luni, că „de ce nu mi-ai răspuns la fiecare mail cu trei smileyface-uri şi două beep-uri".

Deci, fără certuri. Din două motive mari şi late:  unu, relaţia la distanţă e ca o amantă, de la care vrei ca, atunci când te întâlneşti, în sfârşit, să te bucuri şi te simţi bine. Pentru a te enerva nu e nevoie să „ţii" distanţa, mă-nţelegi. Că e scump, domn'e, scump. Nevestele disperate şi băieţii-gigei sunt peste tot, nervii - la botu' calului, deci n-are rost să ne mai şi întindem după ei. Al doilea motiv pro „fără-certuri" e că împăcările la telefon sunt ca bucatele fără sare. Pot fi cele preferate, cu textura şi la temperatura ideală, dar, fără sare, sunt ca frecţia la picior de lemn, să mă scuze deţinătorii unuia.

Împăcarea fără braţele lui în jurul tău e ca o uşă fără clanţă. Oricât de mare şi metalică uşa (e în standardele tuturor agenţiilor imobiliare), clanţa e elementul-cheie. Deşi nimeni nu întreabă de ea. Ce ciudat! Oricât de iertat nenorocitul, fără braţe nu face doi bani. Cine spune că doar sufletul contează nu s-a iubit niciodată pe Skype.

Şi uite-aşa, departe de reguli şi de sprâncenele ridicate ale tuturor bunicilor noastre, a început să-mi placă tot mai mult de el, să trăiesc după avioane şi calendare, să-l urăsc de fiecare dată când pleca, dar să îmi jur că merită să-l mai aştept măcar o dată. Până a fost „ultima dată". În momentul când a trebuit să renunţăm la ceva: ori la relaţie, ori la distanţă. Aseară mi-a spus că de doi ani îi este dor de mine şi m-a strâns tare cu amândouă braţele lui puternice. Care, de altfel, se potrivesc mult mai bine ţinându-mă pe mine decât pe orice buruiană, oricât de înflorită. Unde mai pui c-am început şi eu să fac economii! De-acum, nu-mi mai cumpăr calendare. "

Miruna Siminel este oficial un tânăr medic dentist, iar în timpul liber şi în sufletul ei, copila blondă de la SiBlondeleGandesc.ro, blogul său personal.

"Mi-a plăcut de el înainte să-mi vorbească, ba i l-am arătat şi mamei, care nu prea înţelegea dacă m-am scăpat la vin sau încep să am tulburări de comportament."

"Şi pe scările căminului, sub umbrela întunericului unui bec veşnic ars, m-a pupat uşor, din vârful buzelor. "

"A început să-mi placă tot mai mult de el, să trăiesc după avioane şi calendare, să-l urăsc de fiecare dată când pleca, dar să îmi jur că merită să-l mai aştept măcar o dată. "