Este narcisismul o formă de dragoste necesară?

Freud susţine că narcisismul este o formă de dragoste necesară FOTO: Shutterstock

Narcisismul este o stare patologică, dar Mark Vernon, scriitor şi jurnalist, susţine că e necesar supravieţuirii noastre emoţionale.

În primele luni ale anului 1914, în timp ce războiul în Europa era pe cale să izbucnească, o fotografie faimoasă dintr-o expoziţie din Royal Academy l-a fascinat pe Sigmund Freud.

În fotografie erau înfăţişaţi doi poliţişti care dirijau traficul. Printre caii şi căruţele ce umpleau strada erau două siluete: o bonă şi un copil. Bebeluşul era îmbrăcat în haine bune, iar bona îi căra jucăriile. Fotografia intitulată „Majestatea sa, Copilul”, avea următoarea descriere: lumea trebuie să se oprească pentru a-i permite copilului să treacă, scrie BBC, care citează blogul unui fost preot englez.

La acea vreme, Freud lucra la una dintre cele mai importante teorii ale sale, „Despre Narcisism”. Lucrarea explora dragostea de sine cu care se nasc oamenii. Aceasta îi face să îşi trateze îngrijitorii, indiferent că e vorba de părinţi sau de bone, ca pe nişte sclavi pentru a-şi satisface propriile nevoi.

Narcisismul este o formă de dragoste necesară, susţinea Freud argumentând că fiinţele umane se nasc prea devreme. O teorie recentă în biologia evoluţionistă sugerează că trebuie să ne naştem cu mult înainte de a fi capabili să avem grijă de noi înşine, pentru ca fătul să poată parcurge canalul de naştere. Câinii şi pisicile, delfinii şi primatele nu se confruntă cu asemenea dificultăţi şi devin independenţi destul de repede după naştere.

Ca bebeluşi, şi apoi ca tineri, noi solicităm servitute parentală nu doar pentru săptămâni sau luni, ci timp de ani de zile. Majestatea sa, Bebeluşul.

Prin urmare, narcisismul este prima formă de dragoste pe care o cunoaştem şi, pentru noi, această dragoste de sine face miracole. Ţi-e sete, ţipi - ca prin minune, lapte dulce îţi curge pe buze. Nu ţi-e bine, gemi - ce e ud şi rece dispare. Vrei să dormi - cearşafuri calde şi pături te învelesc. 

Î

ntreaga viaţă pare să se învârtă în jurul bebeluşului. Observaţiile asupra bebeluşilor indică faptul că ei se nasc cu aşteptarea ca lumea să le stea la picioare. După numai 15 ore, ei pot distinge vocea mamei şi o preferă în locul unor glasuri de străini. La fel e cu mirosul şi cu chipul mamei. Alte experimente demonstrează că bebeluşul este calmat de ascultarea înregistrărilor propriilor plânsete şi se supără la auzul plânsetului altor copii. Le place să-şi asculte propriile zgomote sau vocea mamei.

Ceea ce sunt denumite preocupări narcisiste, sunt, de fapt, foarte comune. Gândiţi-vă la rivalitatea dintre fraţi, ura şi furia care mocneşte între surori. Într-o familie există o competiţie deschisă pentru dragostea mamei sau a tatălui.

Rolul trupului în interacţiunea cu lumea

Narcisismul se ascunde foarte adânc. Îşi are rădăcinile în corp. Jean Piaget a observat cum un copil a rezolvat problema deschiderii capacului unei cutii doar atunci când şi-a deschis gura. Propria mişcare i-a dat ideea despre cum să deschidă cutia. Altfel spus, corpul oferă prima informaţie despre lume. Presupunem că lumea şi corpul nostru sunt legate foarte strâns.

Nu e de mirare că în limbajul nostru de zi cu zi sunt foarte multe metafore corporale. Asimilăm idei, consumăm produse, folosim expresii ca „mână de ajutor” sau „mână-n mână”. Spunem că dragostea a fost dulce, înainte ca viaţa să devină amară. Ne fluturăm mâinile la disperare şi stăm drepţi atunci când suntem mândri.

Şi totuşi, cuvântul „narcisism” are conotaţii urâte, compromiţătoare. Ca sinonime are: vanitate, dispreţ, iubire de sine. Este păcat, într-un fel , deoarece narcisismul primar, după cum a denumit Freud nevoia infantilă, este normal, sănătos şi bun. Lucrurile iau o turnură greşită pentru copil atunci când nu este în centrul atenţiei. Fără confortul şi protecţia oferită, va fi stăpânit mereu de o stare continuă de frică şi va învăţa că viaţa este o ameninţare.

Un bebeluş trebuie să ştie că este iubit pentru că numai aşa va putea avea încrederea de a iubi şi el la rândul lui. Această primă dragoste ne oferă resursele necesare unei existenţe normale, ne conferă încredere şi curaj, spontaneitate şi impulsivitate, un sentiment de siguranţă şi de apartenenţă.

Mitul lui Narcis

Natura narcisismului a fost analizată şi în lumea antică. Mitul lui Narcis, de exemplu, spune povestea unui tânăr frumos a cărui principală problemă era că nu se putea iubi pe sine. Legenda spune că îşi surprinde propria imagine în suprafaţa unui lac şi devine obsedat de propria frumuseţe. Totuşi, cu cât se apropia mai mult de imagine, cu atât şi figura reflectată se apropia mai mult de el. Imaginea dispare atunci când Narcis se întinde să atingă reflexia. 

Tânărul frumos, Narcis, realizează că imaginea din apă este doar o reflexie a sa. Apoi realizează că a devenit dependent de admirarea propriei imagini. Singurul mod de a scăpa este să moară. Acolo unde a dispărut corpul lui Narcis apare o floare, o narcisă. 

Aristotel a preluat tema, explicând că iubirea de sine este vitală pentru relaţii. De exemplu, notează el, dacă nu te împaci cu tine însuţi, cu defecte cu tot, atunci cum să fie posibil ca alţii să se împace cu tine, cu defecte cu tot. Eşti mai aproape de tine decât oricine altcineva. Ca adolescent eşti cuprins de teamă atunci când trebuie să întâlneşti oameni noi. De fapt, dificultatea vine din faptul că eşti străin de tine însuţi. 

Oare de ce narcisismul are o asemenea conotaţie negativă în zilele noastre? Răspunsul poate fi că religia, deşi e foarte simplu să dai vina pe religie, spune că mai bine dai decât să primeşti. Dar, tot religia spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Asta este viziunea matură despre dragostea de sine. Iubeşte-te pe tine pentru a-i putea iubi pe alţii.

Legenda sugerează că narcisismul infantil trebuie să dispară şi să se scufunde în adâncurile fiinţei noastre, de unde poate să ne hrănească, aşa cum solul o face pentru floare. Acest lucru se întâmplă când „Măria sa Bebeluşul” are un părinte bun. La început, suntem trataţi ca şi cum am fi regi, ni se îndeplinesc toate dorinţele, toate nevoile primare. Dar asta numai pentru a căpăta curajul de a risca să depăşim această iluzie.

Asumarea riscului de a iubi pe alţii este un pas important, secondat, poate, de riscul prin care le permitem altora să ne iubească. Per total, merită.