Eu şi Lu

Ai câteva boli de care n-a auzit nimeni şi nu te pot mângâia fiindcă te scarpini compulsiv. Dincolo de otita pe care o poate identifica oricine, eşti dotat cu un gps în suflet. Pari numai frică. Ai stat o noapte întreagă într-o bodegă, singur şi în întuneric. Ai ajuns acolo furat şi bătut. Şi nu ţi-au dat să mănânci mâncare bună.

Nu ştiu cum să te strig. Şi nici dacă te plac. Nu-mi place nimic, în genere. E scutul meu, în spatele căruia mă ascund de fiecare dată să nu pozez vulnerabilă, să nu mă las vulnerabilă. Un zid imaginar solid între mine, celălalt eu al meu care se minte pe sine şi tot ce e efemer.

Te ţin în poală şi ţie îţi place să te uiţi pe geam. Suntem în taxi. Laşi purici în taxi. Laşi purici în faţa blocului. Laşi purici pe scară, şi pe urmă pe parchetul din garsonieră.

Ne punem pe vânat. Puricii sar pentru propria viaţă şi de acolo, dintre unghii, storciţi, nu le aude nimeni „ţipetele” disperate. Că puricii mai şi ţipă. A mai sărit unul, fir-ar. Eşti numai purici. Ptiu, încă unul. Puricii joacă leapşa pe canapea. În timp ce noi îi ameţim. Te bagi sub pat. Şi stai acolo ore în şir. Eu vreau să te spăl şi să te pup. Tu torci. Şi te ascunzi. Şi îţi cunoşti locul. Dar ţi-l uiţi repede, câteva zile mai târziu, când poate n-ai nici cea mai vagă idee de unde ai plecat.

Muşti şi mieuni. Zgârii continuu. Şi dacă e un loc în care n-ai vrea niciodată să fii, ei bine, pe masa veterinarului. A unei doamne cu 11 copii care îţi dă gratuit cu pixul peste nas. Că ea te crede răsfăţat. O duduie care şi-a dotat încăperea cu poze cu Arsenie Boca pe care nu pari să o placi. Şi care insistă să mă sperie cu toate bolile pe care le pot face din cauza ta. Pentru că ei îi displac pisicile şi te crede o lipitoare nenorocită care a avut o tonă de noroc să mă găsească. Altfel spus, o minune peste care am dat chiar şi fără să am linia norocului în palmă.