„Fight Club“, varianta românească

Mihai Dobrescu (cu mâneci roşii) şi Radu Manolescu (în maiou negru), doi manageri la antrenamente şi în ringul de box. În spate, în cămaşa albă, Mihai Tecău, preşedinte OMNIASIG În hanorac verde, instructorul Robert Cristea FOTOGRAFII: EDUARD ENEA

Într-o sală ascunsă din Bucureşti, 20 de manageri de top se întâlnesc seara, primesc ordine din partea unui boxer profesionist, îşi trag mănuşi şi urcă în ring. Unul împotriva celuilalt.

Firul corzii de sărit loveşte podeaua pentru ultima oară. Contactul se răspândeşte, sub forma ecoului, din perete în perete în sala aproape goală. Cei doi gâfâie. Transpiraţia le-a răvăşit părul, dezvăluind porţiunile unde gelul cosmetic fusese aplicat, după duşul de dimineaţă, în încercarea de a masca smocurile rebele. Business style!

Stau, preţ de un minut, privind în jos sau pe pereţi, profund marcaţi de efortul presupus de etapa de încălzire. „Hai, mănuşile şi la treabă! Pe ring!“, li se strigă. Cei doi încep pregătirile, tacticoşi. Durează vreo două minute până ce elementele de protecţie le acoperă mâinile. Urcă în ring pe rând, fiecare aruncându-i câte o privire scurtă adversarului, de sub căştile de protecţie a căror margine le acoperă sprâncenele. Primesc câteva indicaţii: fă aia, fă aialaltă, nu face aia, încearcă să eviţi să stai aşa, mişcă aşa.

Cele două perechi de mănuşi se lovesc şi începe alergarea pe ring. Fiecare se acoperă, se apleacă, îşi delimitează teritoriul, într-un fel de variantă modernă a lui „Pe aici nu se trece!“. Pare o cursă în gol, a doi oameni care se evită şi se urmăresc în acelaşi timp, un paradox de neînţeles pentru privitor. De sub măşti se aud oamenii gâfâind, adidaşii zgârie podeaua, iar din afara ringului, o pereche de ochi îi urmăreşte atent. „Hai, atacă, atacă!“, se strigă.

Paradoxul unor şefi

Unul dintre ei are prima tentativă. Celălalt parează, aplecându-se în dreapta şi arcuindu-se imediat. Primul, „atacatorul“, se roteşte, regrupându-se. Îşi ia din nou „victima“ în vizor. Are o nouă tentativă, dar adversarul se deplasează mai rapid şi se fereşte doar din jocul picioarelor.

Îşi ridică uşor braţele, de la nivelul de „gardă“, adoptat până la acel moment, şi întinde mâna dreaptă, prinzându-l nepregătit pe „atacator“. Pumnul îl atinge pe celălalalt uşor, undeva în zona stomacului. „Scuze! Îmi pare rău“, strigă cel cu lovitura, printre gâfâieli. „Nu-i nimic! Trebuia să fiu eu mai atent“, îi răspunde celălalat, zâmbindu-i uşor.

Bine aţi venit la „White Collar Boxing“! Adică locul unde manageri de top, exact, manageri de top – cei care învârt afaceri de zeci, sute de mii de euro pe zi (sau şi mai şi) se întâlnesc să-şi „elimine prin box stresul acumulat în timpul zilei, la serviciu“.

Se întâmplă în Bucureşti, în inima zonei ce găzduieşte majoritatea multinaţionalelor din Capitală. Iar paradoxul este următorul: oameni cu mulţi bani, obişnuiţi să-şi strunească angajaţii zi de zi, vin benevol şi plătesc, pentru a fi storşi de energie şi a li se comanda ce să facă.

Cele două medii

În mod normal, Mihai Tecău, preşedinte OMNIASIG Vienna Insurance Group, vorbeşte cam aşa: „Odată declanşat procesul de fuziune, s-a căutat să se identifice modalităţi de eficientizare a activităţii, fapt care a solicitat concentrare şi determinare din partea echipelor ambelor companii implicate. Iar eforturile tuturor s-au materializat prin finalizarea în termen a fuziunii. Într-adevăr, noua companie este una superioară celor două structuri anterioare, din punct de vedere funcţional, operaţional şi administrativ, astfel că are capacitatea de a genera valoarea adăugată atât pentru clienţi, cât şi pentru personalul propriu“. Am închis citatul.

Omul conduce afaceri mari, uriaşe chiar, este preocupat de fuziuni, piaţa de capital, regimul aisgurărilor din România. Apoi, trei seri pe săptămână, face un salt abrupt către un alt tip de discurs. În care nu mai este el purtătorul de cuvânt şi primeşte indicaţii strigate de tipul: „Schimbă piciorul! Aia e, pe el! Mişcă, mişcă, mişcă! Braţele sus, uite, aşa mă duc cu bazinul când vreau să lovesc!“.

Locul unde Mihai Tecău, alături de alţi aproape 20 de bărbaţi, proveniţi din acelaşi mediu, vine de câteva ori pe săptămână este o sală de aproximativ 400 de metri pătraţi.

Nu arată cine ştie ce, cel puţin în comparaţie cu standardele la care se ridică sălile de gimnastică private din Bucureşti. Câţiva saci de box, un ring improvizat, câteva aparate de fitness şi o oglindă uriaşă, în care participanţii se pot vedea în timpul exerciţiilor. Vara e cald, iarna e aşa şi-aşa. Zona este teoretic una „bună“, pe şoseaua ce desparte Capitala de comuna Pipera, însă curtea fostei fabrici comuniste, în care este adăpostită sala, pare că tocmai a fost afectată de un atac al bombardierelor. Moloz, dărâmături din care auzi câini mârâind, o cale ferată dezafectată, bălării crescute haotic.

Aceşti oameni şi mănuşile lor

Şi atunci, ce-i face pe aceşti oameni să renunţe la obiceiurile mic-burgheze, de directori nepanicaţi de grijile financiare ale zilei de mâine, şi să aleagă acest loc? Răspunsul este unul dublu. În primul rând, mişcarea. Nevoia de mişcare, mai exact, după o zi lungă şi grea printre meeting-uri, briefing-uri şi alte „uri“. OK, veţi întreba, dar atunci de ce nu aleg una din sălile moderne, din centrul Bucureştiului, cu duş, saună, recuperare şi tot tacâmul?

Ei bine, răspunsul unanim este „grupul“. Adică aceşti oameni, care nu se cunoşteau până acum un an, dar între timp au devenit prieteni, parteneri de antrenament, colegi în ale transpiratului. Şi încă un lucru, de fapt, cel mai important aspect: pasiunea pentru box.

Sigur, astăzi te sui pe bandă, îţi bagi căştile în urechi şi te pui pe alergat până cazi din picioare. Poate fi şi asta o formă de a te lupta cu kilogramele şi cu sedentarismul. Dar aici e ceva mai mult: trebuie că e legat de „bărbăţie“ (ce concept ciudat în epoca în care tinerii poartă pantaloni strânşi pe picior de-ţi e teamă că nu mai ajunge sângele să le irige creierele).

Oficial, este box. Neoficial, nu e chiar boxul pe care l-aţi văzut la televizor. Adică, scopul acestor oameni nu e
să-şi plesnească ficaţii, să-şi spargă dinţii sau să-şi învineţească ochii. Sunt chiar reguli speciale în acest sens: ne antrenăm profesionist, dar luptăm protejaţi. Niciunuia nu i-ar plăcea să se prezinte, a doua zi, cu ochiul drept buşit, în faţa unui client.

Aşa că a rezultat o formă hibridă. Un fel de box cu mănuşi duble, în care pregătirea este extrem de intensă, lupta la fel, dar rezultatele nu. Aşa cred ei: că făcând asta, tot stresul, gândurile negre şi nervii din timpul zilei, de la serviciu, se vor evapora. Şi, ciudat, se pare că asta chiar se întâmplă.

Boxul este un sport de performanţă şi noi ne antrenăm cu aceeaşi intensitate ca şi sportivii adevăraţi. Sunt oameni care vin de două-trei ori pe săptămână, iar unii au ajuns la aşa un nivel că-i poţi pune în ring să se lupte cu profesionişti.

Au fost momente când plecau câteva săptămâni în concediu. După câteva zile, mă sunau înnebuniţi: «Băi, nu mai pot! Nu ştiu ce-i cu mine, abia aştept să mă întorc să ne reapucăm de antrenamente!».

Robert Cristea, antrenor de box

Momentul în care şefii aud: „Hai, trage de tine!“

„Flash! Ahaaaa! He’ll save every one of us!“, urlă Fre­ddie Mercury din boxele aşezate lângă uşa de la intrarea în sală. Pare ca un soi de farsă simpatică, o potriveală pe cinste: versurile astea, stilul eroic al melodiei, sincronizate parcă perfect cu cei doi bărbaţi ce se apropie şi se depărtează de oglindă, imitând mişcările unor boxeri, cu greutăţi mici în mâini.

„Nu au mai mult de 500 de grame, dar e peste greutatea unei mănuşi de box. Îi ajută să le dezvolte viteza, simţul de reacţie. Când îşi vor trage mănuşile în mâini, li se vor părea mult mai uşoare“, explică instructorul.

Cei doi tocmai au terminat sesiunea de sărit cu coarda, menită să-i ajute, simultan, la încălzire şi pe post de exerciţii pentru viteză. Urmează exerciţiile cu greutăţile. „Hai, hai, hai! Avem rulaj cu greutăţile în faţa oglinzii!“, strigă instructorul, iar „cursanţii“ se conformează imediat. „Braţele sus! Hai, 1-2-3, ricoşeu, 1-2-3! Hai, Mihai, trage de tine!“, se aud îndemnurile.

„Boxul a meritat“

Mihai cel invocat este Mihai Dobrescu, director tehnic la firma Direct One. „Eu îl cunoşteam pe Robert de dinainte să-şi amenajeze sala. Aşa că am venit după el. Am făcut sport destul de-a lungul vieţii, mult judo, dar boxul are eleganţa sa“, povesteşte Mihai Dobrescu. Acesta face sesiuni de antrenament de câte o oră şi jumătate, fără un criteriu de comparaţie cunoscut de dumnealui. Îl relaxează, îl pune pe picioare, îi dă energie, îi goleşte mintea.

„Când intri într-o sală de box, în general, te simţi un pic inhibat. Toţi sportivii ăia musculoşi, super pregătiţi fizic... Asta îmi place aici, că nu e cazul să mă simt aşa. D’asta mi-am şi propus să încerc boxul. Şi a meritat“, explică Dobrescu.

Colegi de suferinţă

Colegul său de suferinţă este Radu Manolescu, managing partner al firmei K.M. Trust & Partners. A fost primul care a sosit la antrenamentul de astăzi. A intrat pe uşa solidă de metal îmbrăcat „comme il faut“: costum slim, cămaşă albă, cravată în culori vii. În mai puţin de 10 minute, era în trening, transpirat leorcă, prins în ture intensive de sărit coarda.

De la câţiva metri distanţă, Robert Cristea, instructorul, îi priveşte atent fiecare mişcare. Îl corectează, când e cazul, şi-i spune ce va cuprinde sesiunea de astăzi. Radu Manolescu a găsit sala aceasta prin recomandarea unui prieten. „Vin aici de trei-patru luni, de două ori pe săptămână. Ce-mi place este că poţi face box civilizat. Nu ştiu dacă aţi mai fost, de curând, printr-o sală de box din România. În afară de cea de la Dinamo este jale. D’asta nu mai vin copiii la box. Nimeni nu bagă bani, toată lumea e cu fotbalul“, spune Manolescu.

A făcut sport „toată viaţa“. Este mare fan rugby, box şi, în general, sporturi bărbăteşti, de contact. Cu atât mai straniu pare faptul că, potrivit spuselor proprii, sportul pe care şi-a petrecut cel mai mult timp practicându-l a fost squashul. Milioane de ani distanţă de partea agresivă implicată în box, dar pe o lungime de undă mult mai apropiată în ceea ce priveşte consumul de energie.

Manolescu stă cu privirea în pământ, încercând să-şi tragă sufletul vreme de câteva secunde. Prin spatele său intră în sală directorul OMNIASIG, Mihai Tecău, într-o ţinută asemănătoare celei în care venise şi el: costum, cămaşă, cravată, dichis.

Tecău îi aruncă o privire în trecere, zâmbeşte uşor şi se duce să se dezechipeze. Auspiciile sunt bune. Dacă oamenii ăştia par să-şi dea duhul în câteva secunde, totul e în regulă, totul e cum ar trebui să fie.

O sală de box pierdută în noapte

„Se lasă seara peste Bucureşti“, vorba cântecului, şi sala de box din Pipera s-a umplut. E un mod de a spune, pentru că în sală sunt, în prezent, opt persoane. Cinci „cursanţi“ în ale boxului, instructorul şi doi boxeri, chemaţi ocazional de Robert Cristea pentru a se antrena şi a oferi surse de inspiraţie pentru novici. Este şi acesta un principiu nescris al ostilităţilor: niciodată mai mult de cinci manageri odată. Fiecare trebuie să se bucure, periodic, de toată atenţia antrenorului şi depăşirea acestui număr ar aduce prejudicii serioase sesiunii.

În sală şi-a făcut apariţia şi Mihnea Vasiliu, director general al grupului de presă Ringier România. Despre Vasiliu, instructorul său are numai cuvinte de laudă: se pregăteşte impecabil, este într-o formă fizică de invidiat, îşi doreşte enorm să progreseze. Împreună, luând toate afacerile pe care aceşti oameni le conduc, probabil că ai putea obţine suma necesară pentru capitalul social necesar deschiderii unei bănci.

Imaginea unei parcări

Muzica se schimbă. Gata, nu mai e loc de Queen, începe Deep Purple. Pe lista de CD-uri destinate atmosferei de antrenament se mai regăsesc Rush, concertul de la Woodstock, din 1969, şi muzică rock, în general. Adrenalină. Doi dintre cei veniţi la antrenamente au ocupat ringul de box. Ceilalţi trei fac încălzirea, prin rotaţie: coarda, greutăţi, mişcări de întindere.

Ieşim afară. De sus se aud, prin ferestrele întredeschise, sunetul corzii de sărit lovind ritmic parchetul, îndemnurile antrenorului, râsetele şi strigătele celorlalţi. Imaginea parcării din faţa sălii, goală la momentul în care sosisem, pare desprinsă din ultima ediţie a Salonului Auto de la Frankfurt: bolizi de sute de mii de euro, aliniaţi haotic, aşteptându-şi stăpânii. În rest, nicio lumină. Doar conturul căii ferate dezafectate, o alee goală, în beznă completă şi, din depărtare, farurile maşinilor ce trec pe Şoseaua Pipera. E seară, iar programul de lucru al corporaţiilor a luat sfârşit. Trafic intens, toată lumea vrea mai repede acasă.

„M-am apucat de box când am văzut filmul «Rocky»“

La 31 de ani, Robert crede că încă mai are ceva de demonstrat în ringul de box FOTO: EDUARD ENEA

Robert Cristea este mândru de ce a realizat. A muncit de când era copil. Când prietenii din bloc se adunau la o bere sau la o vorbă, lui îi cădeau ochii în gură de oboseală. Stătea cu ochii pe ceas, îşi cronometra fiecare secundă petrecută, gândindu-se doar la antrenamentul de a doua zi dis-de-dimineaţă. A boxat, a antrenat, s-a învârtit, a negociat, a căutat soluţii. Până a ajuns aici. Nici acum nu stă financiar cam cum şi-ar dori, dar „viitorul sună bine, ştii cum se zicea în reclama aia, parcă la telefoane, sau la ce era“. Când spune aceste cuvinte, Robert priveşte pe ferestrele largi ale sălii de box unde antrenează manageri de top, zi de zi. Adică persoane care, cel puţin în principiu, nu au aceleaşi probleme financiaro-existenţiale. În zare se zăresc dărâmături la infinit, clădiri dezafectate şi câteva macarale în stare de repaus. Pare o fotografie a ultimelor zeci de metri de pe Pământ, la finalul cărora ar trebui să cazi într-o prăpastie adâncă sau, cum ne imaginam când eram copii, că o să mergi cu capul în jos, pe cealaltă jumătate a planetei, cea nevăzută. Însă Robert Cristea nu pare să se gândească la planeta Pământ. El este mândru de ce a realizat.

„Weekend Adevărul“: Cum ai ajuns să te apuci de afacerea asta?

Robert Cristea: Eu antrenam de trei-patru ani la domiciliul clienţilor. Erau destul de mulţi şi pierdeam timp pe drumuri, în maşină. La un moment dat, unul dintre clienţi mi-a pus la dispoziţie sala asta. Am amenajat-o în 2010, dar, pentru o perioadă de timp, n-am folosit-o ca pe o afacere. Mă antrenam aici, mai chemam şi clienţi. Ideea cu sala de box pentru clienţi a luat naştere abia anul ăsta.

Şi cum merge?

Ca la început, aşa şi-aşa. Dar nu mă gândesc numai la partea financiară. Pentru mine e foarte important că pot face ceea ce mi-am dorit dintotdeauna: box, să mă antrenez zi de zi, să-i învăţ şi pe alţii. Oricum, eu încă urc în ring, mai profesez, cum se zice, deci nu-mi câştig existenţa din afacerea cu sala asta. Deocamdată.

Câţi membri cotizanţi ai, în prezent?

În jur de 20. Unii fac parte din asociaţia pe care am deschis-o în urmă cu trei ani, adică sunt alături de mine încă de la început. Alţii au apărut pe parcurs. Totdeauna, prin recomandare. Sistemul e aşa: unul dintre cei care vin aici recomandă sala unui prieten sau cunoscut în care are încredere. Este singurul mod în care oameni noi vin aici. Au încercat să vină boxeri şi angajaţi ai firmelor de pază şi securitate. I-am refuzat
pe toţi.

De ce?

Pentru că eu nu vreau să antrenez oameni care vin aici ca să înveţe cum să se bată pe stradă. Boxul nu este despre asta.

Dar tu te-ai bătut vreodată pe stradă?

Demult, aveam vreo 16 ani. Nici nu mai ştiu cum s-a întâmplat. Oricum, nu am folosit niciodată faptul că fac box ca să mă iau de vreunul sau altul. Îmi era şi frică, sincer. Una, că puteam să-l omor din greşeală, doi, că se putea afla şi puteam fi exclus sportiv.

„Aici, eu sunt şeful!“

Cât durează un astfel de antrenament?

Depinde de la om la om. Unii vin aici de trei ani şi se mişcă incredibil. Alţii sunt abia la început. Un antrenament durează între 45 de minute şi o oră şi 45 de minute. Nu poţi să începi cu un debutant şi să-l ţii în antrenament o oră că îl rupi.

Aici vin oameni care conduc afaceri de zeci, sute de mii de euro pe zi. Şi care sunt obişnuiţi să aibă angajaţi. Cum se comportă în raport cu tine? Reuşesc să lase la intrare ipostaza asta de „şefi“?

Da, păi altfel n-ar mai veni. Aici, eu sunt şeful, ei sunt ascultători. Au încredere în mine şi ştiu că-i ajut. Eu ţin foarte mult la grup. Aici suntem toţi prieteni, ne adunăm ca să ne simţim bine împreună, să facem mişcare. Dacă aş simţi că vreunul dintre ei vine ca să-l analizeze nu ştiu cum pe celălalt, să comenteze sau să râdă de el, l-aş elimina imediat. S-a şi întâmplat asta. Bine, nu cu un manager, ci cu un fotbalist, dar principiul tot ăla e.

Ai văzut filmul „Fight club“?

(Râde) Da, ştiu ce vrei să mă întrebi. Dar acolo e altceva, acolo se cotonogeau, ca să simtă ceva. Aici e doar de antrenament. Oamenii care vin la mine poartă echipamente de protecţie, îi urmăresc tot timpul. Dacă se înfierbântă un pic în ring, că se poate întâmpla şi asta, intervin imediat şi-i despart.

Spune-mi cum te-ai apucat de box.

Am văzut filmul „Rocky“. Îmi place Stallone, tot ce-a făcut. Chiar şi filmul ăla, ultimul „Rocky“, când e el bătrân. Ideea e că atunci când am văzut filmul aveam 12 ani şi mi s-a părut că mă regăsesc complet. Eu sunt ţigan, recunosc, deşi mi-e scârbă de mulţi dintre ai mei. Dintre foştii mei colegi de la bloc, numai eu am făcut câte ceva. Restul fie sunt morţi, fie traficanţi, fie consumatori de droguri. Era jale în zona Gării de Nord, unde am copilărit.

Cum ai reuşit să scapi de acolo?

Păi, boxul. Eu am boxat numai pentru Steaua, iar, în perioada aceea, aveam două antrenamente pe zi, unul dimineaţa şi unul seara. Când ăştia se întâlneau în faţa blocului, mie îmi cădeau ochii în gură. Nu voiam decât să mă culc. Mă antrenam ca un disperat, orice, numai să scap de acolo, să mă ajung şi eu cumva.

La ce te mai împinge nevoia

Cât timp ai boxat?

Mai boxez şi acum. De câteva ori pe an. Dar numai în străinătate, altfel nu m-aş putea ajunge cu banii. Am 31 de ani, patru copii, trebuie să fac ceva, să mă descurc, nu pot să stau aşa, să aştept. Oricum, boxul m-a ajutat să-mi îndeplinesc visurile din copilărie. Eu asta am vrut, să văd lumea. Am zburat peste tot, am boxat în săli cu 50.000 de oameni, prin Africa de Sud, Europa, America.

Dar ce te-a învăţat boxul, în afară de disciplina pe care ţi-o dau antrenamentele şi stilul de viaţă specific unui sportiv?

Uite, îţi zic. Că nevoia te împinge să faci orice. Aveam un meci la Madrid. Plecasem cu tema de acasă. În runda a treia, cad! Am văzut adversarul. În mod normal, într-un minut îl călcam în picioare. Prin runda a doua, i-am prins, din greşeală, un upercut în ficat. A şi vomitat acolo, pe scenă. L-au ţinut cinci minute pe scaun ca să-şi revină! Când şi-a revenit ăla, am văzut doi bodyguarzi lângă scenă. Şi mi-au făcut un semn, ceva de genul, „Încă una d’asta şi gata!“. M-am conformat. Ce să fac? Aşa e când te împinge nevoia.

Dintre foştii mei colegi de la bloc, numai eu am făcut câte ceva. Restul fie sunt morţi, fie traficanţi, fie consumatori de droguri.

Robert Cristea, antrenor de box

Un sport în mare evoluţie

Fenomenul „White Collar Boxing“ a apărut, la mijlocul anilor 1990, la doi paşi de centrul New York-ului, ca o reacţie la nevoile tot mai mari ale corporatiştilor, antreprenorilor, avocaţilor, bancherilor sau altor angajaţi din domenii conexe, care doreau să practice boxul pentru menţinerea formei fizice sau pentru a învăţa să se apere. Scopul acestui sport nu ţine de formarea unor profesionişti ai ringului. Ar fi şi dificil, mai ales că majoritatea celor care se înscriu la antrenamente sunt trecuţi de 30 de ani. Mai degrabă, oferă un mediu civilizat, la standardele doritorilor, de a practica boxul, fără a avea parte de efectele inevitabile: ochi umflaţi, dinţi lipsă, buze sparte.

Protecţie suplimentară

Despre popularitatea acestui sport vorbea un articol din revista „Business Week“, din 2004, în care se preciza că peste 65% dintre membrii celebrei săli de gimnastică newyorkeze „Gleason’s Gym“ proveneau din rândul practicanţilor de „White Collar Boxing“. La momentul în care fenomenul a trecut oceanul, spre Marea Britanie, fenomenul a căpătat proporţii neaşteptate. S-au organizat turnee, s-au pus la punct regulamente pentru competiţii internaţionale, iar înscrierea la antrenamente a unor personalităţi locale, precum  Les Dennis şi Ricky Gervais, a asigurat tranziţia sportului, de pe ringul de box, direct pe copertele tabloidelor britanice. Despre popularitatea şi legitimarea fenomenului printre membrii clasei de mijloc din Anglia vorbeşte şi prezenţa Prinţului Harry la una din galele de promovare a acestui sport.

Faţă de boxul tradiţional, „White Collar Boxing“ presupune utilizarea unor elemente ce asigură protecţie suplimentară: mănuşi mai groase, căşti mai mari şi apărători pentru zona inghinală.

„În sportul ăsta, box, eşti tu cu tine, cu gândurile tale“

„Efortul fizic, sub orice formă ar fi el, că e sală de box, că e aerobic, că e fotbal, schimbă chimic organismul. Este secretată endorfină – ştie toată lumea – şi atunci e normal să ţi se schimbe starea. Cu cât efortul e mai intens şi mai de lungă durată, cu atât secreţia de endorfine creşte. Te simţi mai bine, ai mai multă încredere în tine, ai senzaţia de fericire pe care-o ai când mănânci ciocolată.“

Ilinca Tarbujaru (foto dreapta), autoarea explicaţiilor anterioare, duce o viaţă dublă. În latura ei mai serioasă este psiholog din Bucureşti. Consultă, ascultă, recomandă, vorbeşte cu pacienţii. Jonglează într-un domeniu care, chiar şi acum, iată, în secolul XXI, pare la fel de neajutorat ca şi în urmă cu 50 de ani. Mintea umană, emoţiile continuă să rămână, într-o proporţie mare, adevărate mistere pentru medicina modernă.

În restul timpului, Ilinca Tarbujaru este instructor de kangoo jumps, un sport extrem de popular mai ales printre femei, ce presupune ţopăiala pe nişte ghete cu arc, obligându-te, practic, să faci exerciţii fizice ajutându-te de propria greutate corporală. Această a doua parte este mult mai limpede. Mişcarea este bună, toată lumea ştie cum ajută corpul, sportul, în general, îţi prelungeşte viaţa.

Eliberarea într-un mediu controlat

„Tot ce înseamnă sport de contact te ajută mai mult să te descarci de frustrări, furii. Atunci când eşti într-o funcţie de conducere, ai un nivel mai mare de stres. Poate şi supărare, poate şi furie. În momentul în care lovesc, ei descarcă acea energie negativă într-un mod constructiv. Efectiv, se eliberează într-un mediu controlat. Fiind eliberaţi de stres, îi ajută să fie mai lucizi, mai relaxaţi, mai liniştiţi, iar atunci se concentrează mai bine pe ce au ei de făcut“, explică Tarbujaru secretul din spatele adoptării „White Collar Boxing“ pe post de sport de relaxare mentală.

„În general, sporturile dure, de contact, cum sunt box, rugby, te ajută mai mult. În sportul ăsta, box, eşti tu cu tine, cu gândurile tale. Una e când dansezi şi alta e când faci box“, încheie psihologul.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.