Frustrarea de a nu da cu petarde de Revelion

Cine m-a urmărit de-a lungul anilor (pentru a mă citi şi nu pentru a mă înjura sau monitoriza) va fi băgat de seamă că în perioada 24 decembrie – 3 ianuarie plec  peste hotare, într-o călătorie de cunoaştere.

În străinătate, traversez în chip obligatoriu două Sărbători: Crăciunul şi Revelionul.

După atâtea Crăciunuri petrecute în străinătate ştiu pe de rost notele atmosferei din Vest: de la Ieslea sfântă întocmită în centru până la prăvăliile amenajate sub formă de târg de iarnă, pentru a ţine locul magazinelor închise.

Peste Crăciun sar din punct de vedere sufletesc. Revelionul, da, Revelionul îl aştept cu sufletul la gură. De fiecare dată când plec în  vacanţa de iarnă peste hotare, petrec Revelionul  în stradă. Am fost în stradă, de Revelion, la Roma, la Napoli, la Palermo, la Paris, la Barcelona, la Nisa.

Când numărătoarea a ajuns la 0, după, 5, 4, 3, 2, 1, peste tot în lume izbucnesc artificii, se desfac sticle de şampanie, se dă cu petarde, se sare în sus, se aplaudă. Peste tot se aud pupături şi se văd îmbrăţişări. Parcă brusc, o întreagă Planetă a câştigat la Loto potul cel mare, după un bilet cumpărat întâmplător.

Se înţelege că pentru mine petrecerea Revelionului în stradă a fost şi este o aventură. În orice clipă pot fi lovit zdravăn, dacă nu chiar mortal, de bucuria poporului fericit c-a mai trecut un an. Asta înseamnă strivit, pârlit de artificii, făcut leoarcă de şampanie, strâns în braţe de necunoscuţi, rănit de petarde.

Ca urmare a acestor aventuri, am scris şi publicat fragmente dintr-un capitol de note de călătorie, aşternut sub genericul „Am supravieţuit şi acestui Revelion“. De cum ajung într-un nou popas în străinătate, întreb în dreapta şi-n stînga unde se face Revelionul în stradă. Aşa am procedat şi în ultima călătorie, cea de la Reggio Calabria. Românii întâlniţi aici au ridicat din umeri. Ei nu petrec Revelionul în stradă.  Asta deoarece evită cu străşnicie adunările publice. De ce? Pentru că nu vor să fie împuşcaţi.

'Ndrangheta, sângeroasa Mafie calabreză, preferă să dea curs execuţiilor comandate când victima se află într-un loc cu multă lume. Taximetristul pe care l-am angajat pentru călătoriile la San Luca (capitala 'Ndrangheta) şi Siracuza, întrebat, mi-a zis să mă uit pe site-ul primăriei din Reggio Calabria, la capitolul Eventi. La acest capitol  nu era trecută nici o manifestare organizată de Primărie.

Chiar dacă Primăria  ieşise din joc, asta nu însemna - mi-am zis- că într-un  oraş cu o vreme atât de blândă de Revelion, dar mai ales cu una dintre cele mai frumoase Promenade pe malul mării din lume, cetăţenii să nu iasă în stradă de Revelion.

Pe la 11 şi un sfert, am  plecat de la aparthotel în aventura numită Petrecerea Revelionului în stradă. Cele mai periculoase Revelioane le petrecusem în Italia, ţara petardelor cu orice preţ. Cum Reggio Calabria e în Italia şi nu în altă parte, m-am pregătit de petrecerea Revelionului în stradă ca înainte de a merge în Afganistan.

Am luat cu mine doar camera, paşaportul, telefonul şi zece euro. Restul – tableta, ceasul, portofelul – le-am lăsat acasă. Aparthotelul meu se afla la vreo jumătate de kilometru de centru. Am coborât scările şi străduţele spre Corso Garribaldi. Pe măsură ce mă apropiam de Centru mă întrebam (se făcuse deja 11.30!) unde sunt revelioniştii.

Corso Garribldi era pustie-pustie. Doar undeva, departe, am zărit o familie care se plimba împingând un cărucior. S-au dus toţi pe Lungomare Falcomata, splendida Promenadă a Reggio Calabria – mi-am zis.

Promenada, pe toată întinderea de un kilometru, pustie şi ea. Undeva, pe la mijloc, ştiam că-i un amfiteatru cu vedere la mare.

Voi găsi vreo câţiva în amfiteatru, urmărind, mi-am zis, exploziile de artificii, de dincolo de Strâmtoare, în Sicilia. Am luat-o într-acolo. Din sens invers venea un tip. Era atât de pustiu c-am  scos cei zece euro,  pregătit să-i dau tipului, dacă vrea cumva să mă buzunărească. Nu voia asta. Era un beţiv.

Pe plajă, am văzut doi tineri sărutîndu-se.

Dacă nu se tem că ea va fi violată, înseamnă că strada e sigură în Reggio Calabria – mi-am zis eu, niţel mai relaxat. Şi am băgat banii înapoi, în buzunar.

De pe Promenadă am tăiat-o spre Corso Garribaldi. Am nimerit pe la mijloc. Pustietatea absolută din jur mi-a strecurat în suflet un sâmbure de spaimă. Mă aflam la miezul nopţii în mijlocul unui oraş străin!

Am luat-o la picior, ca să ajung la aparthotel cât mai repede. Am ajuns la 12 fără cinci. Ieşit pe terasă la 12 noaptea fix, m-am trezit deodată în mijlocul unei atmosfere de Sarajevo din timpul Războiului sârbo-bosniac. De la toate balcoanele se aruncau în stradă cu petarde şi artificii. Jerbe de artificii se ridicau deasupra oraşului.

A doua zi misterul mi s-a luminat. Anul acesta, Primăria interzisese folosirea petardelor şi artificiilor în locuri publice. Cei din Reggio Calabria, ca toţi italienii, sunt morţi dacă nu dau cu petarde de Revelion. În locuri publice, n-aveau voie. Aveau voie să împuşte pe cineva în cap, dar să arunce cu petarde, nici vorbă. Acasă nu le interzicea nimeni. Sau, mă rog, era greu de crezut că vor veni carabinierii să-i amendeze contravenţional. Mai ales că snopul de artificii cel mai mare din oraş- semn al organizării militare - se ridicase exact deasupra locului unde ştiam că-i cazarma Carabinierilor. Carabinierii, şi ei italieni!