Historia: Cum se distrau boierii în secolul XIX
0Citiţi în numărul din luna august al revistei „Historia“ despre baluri, „danţuri“ şi „soaréle“, despre cheltuielile pe care le antrena participarea la o petrecere cu pretenţii. Mai mult de 20 de tipuri de dansuri trebuiau ştiute ca să nu te faci de râs la un bal, iar domnişoarele trăiau cu grija de a apărea cu o garderobă nouă.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, divertismentul era mai mult privat decât public, balurile şi concertele fiind găzduite de casele boiereşti. „Miercurea viitoare în 31 august, Madama Jeorjina Hese, slăvită cântăreaţă a curţii de Saxonia, va da un mare concert vocal (de cântare) şi instrumental, precum din inadins afiş se va vede. Acest concert se va face în casile D. Spatarului Vasilică Beldiman, carile au binevoit ale îndămâna pentru această armonioasă petrecere", aşa suna un anunţ din „Albina românească", din 1832.
Mai citiţi:
Cum s-a făcut istoria lumii în sandale
Când peruca era regină sau mică istorie a perucilor
Punerea spaţiului la dispoziţie nu era însă chiar un gest gratuit: Vasile Beldiman câştiga notorietate, mizând pe comentariile elogioase la adresa persoanei şi familiei sale. Iar modelul său va fi preluat şi de alte familii din elita moldoveană, care îşi ofereau serviciile artiştilor veniţi în Iaşi.
Considerat o adevărată instituţie de socializare, balul dădea tonul noilor tendinţe. Dar totul se desfăşura după reguli şi ritualuri străine de obişnuinţele locale. Aproape totul se juca la nivelul imaginii, domnii simţindu-se obligaţi să-şi îmbunătăţească aptitudinile de dansatori, iar partenerele trăind mereu cu grija de a apărea cu o garderobă nouă. Cadril, polcă, mazur, galopadă...
Mândrii nemăsurate bulversau liniştea familiilor intrate într-o competiţie din care nu puteau ieşi decât cu onoarea salvată ori purtând stigmatul ruşinii. Puterea modelului şi teama de marginalizare îndrumau persoane de toate vârstele spre sălile de dans. Şi nu puţine erau „danţurile" de învăţat. Lista lor se mărea odată cu întoarcerea din străinătate a diverşilor călători, aceştia făcându-şi un titlu de glorie din prezentarea, în premieră, a unor paşi necunoscuţi încă. Fireşte, creştea şi numărul instructorilor care, asemenea guvernantelor şi dascălilor, ştiau să-şi valorizeze competenţele.
De pildă, dintr-un aviz publicat în „Albina românească" în august 1846 aflăm că Joséphine Hain se recomanda drept specialistă în „cadril parizian, cadril francez à la rose, cadril de salon, cadril unguresc, Anna cadril, polca à la Vienne, mazur, cracovianca, vals în doi paşi, galopadă angleză, cotelian şi minuet". Mai mult de 20 de tipuri de dansuri trebuiau ştiute pentru a-ţi asigura o prezenţă onorabilă în societate.
Dramă: se ofileşte buchetul
Petrecere dată de domnitorul Alexandru Ghica în Grădina Scufa din Bucureşti, la 1837 Foto: „Bucureştii vechi. Documente iconografice“ (Biblioteca Academiei Române)
Toaletelor sofisticate şi croite pentru a pune în evidenţă silueta li se adăugau şi accesoriile mult râvnite, pretext pentru noi îngrijorări şi spaime. Printre ele şi buchetul asortat la rochie. Pe parcursul serii, apărea însă o problemă care stârnea remarcile celor prezenţi, dar şi orgoliile participantelor: ofilirea florilor.
Femeile care avuseseră neşansa să li vestejească mai rapid trandafirii, garoafele ori toporaşii, o percepeau ca pe o adevărată dramă. Cum să rămână în salon cu un buchet uscat, „dispoete de florile ce sunt ale lor mai mari podoabe"?! Ştirea care anunţa descoperirea, la Paris, a unei soluţii care să prelungească prospeţimea florilor, era percepută ca o descoperire cu impact major, salvând onoarea stimabilelor doamne.
„Dramele" nu se opreau aici.
Din neatenţie, postolniceasa Efrosina Florescu îşi pierdea „un inel brilant roza de o singură peatră şi lucrat ajur cu 12 cioplituri mai mari şi 2 mai mici, având cioplitura deasupra puţin teşită." („Foaie sătească a principatului Moldaviei", octombrie 1848). Supărarea şi suspinele Efrosinei erau prezentate în gazetă, anunţându-se şi o recompensă de 10 galbeni pentru cel care aducea bijuteria.
Kogălniceanu n-are bani de „colţuni de mătasă"
Între 1835 şi 1838, Kogălniceanu s-a aflat la studii la Berlin, alături de fiii domnitorului Sturdza
Mirajul participării la baluri şi petreceri îi ademenea şi pe oamenii instruiţi, de regulă mai puţin sensibili la banalele ispite. După separarea de soţie, care se hotărâse să devină călugăriţă la mănăstirea Agapia, istoricul Florian Aaron frecventa orice salon, bal sau petrecere la care era invitat. Îşi dădea seama de postura în care se afla, dar nu se simţea în stare să pună punct acestui stil de viaţă. Îi scria unui prieten în ianuarie 1844:
„De când m-am descăsătorit, m-am făcut un deşuchiat; Niţul îmi zice că sunt un fiţifac. Carnevalul acesta m-a înebunit. N-am pus mâna pe condei decât ca să scriu scrisori la cunoscuţi şi prieteni, şi şi acele ca vai de ele. De la Crăciun şi până acum mai n-a trecut seară să nu mă duc sau la club, sau la baluri/ori soarele". La rândul său, Mihail Kogălniceanu trăia o mare umilinţă la Berlin, nevoit fiind să îşi petreacă timpul liber mai mult în încăpere, privind cu tristeţe cum cei de vârsta lui se distrau. Îi scria tatălui său :
„Este acum o bună vreme, de când sunt în Berlin fără nici o para. Toţi se bucură, toţi merg la baluri şi în adunări, eu singur trebue să mă mulţumesc numai cu auzul altora. Spre pildă astăzi îi un mare bal în teatru, unde prinţipii, craiul şi curtea merg, eu trebue să rămân acasă, pentru că n'am banii trebuincioşi spre a-mi cumpăra o păreche de mănuşi şi o perechi de colţuni de mătasă. Gândeşte dară, băbacă, în ce stare mă aflu şi ai milă de mine" (Mihail Kogălniceanu, „Scrisori 1834-1849").
Se încarcă comentariile...
