Stil de viaţă

articolul anterior articolul urmator

Ioana

0
7 Jan 2020 09:07:12
Laura Andreea Popa

„Mai e mult? Că mă cam doare spatele!”; „Mai e ceva. Urcăm dealul ăsta şi după mai avem vreo 15 minute. Hai, lasă-mă şi pe mine să mai iau una...” Îi răspund sec şi scurt că nu!

E vară. Sunt peste 30 de grade la soare, eu am 11 ani şi mă duc cu mâncare la coasă. Tata şi unchiul sunt undeva după dealul ăsta, obosiţi, arşi de soare şi înfometaţi. E şi mamaie cu ei, dar treaba ei începe pe seară, după ce toată iarbă a fost culcată la pământ şi soarele a ars-o puţin, cât să-i ia din vlagă şi să-i schimbe culoarea. Cu mine e mama. Are breton acum, proaspăt făcut de frizeriţa din sat, iar buclele negre sunt împletite într-o coadă ce-i ajunge puţin sub umeri. Poartă o cămaşă albă. Aproape că nu-i vezi burta. Dar eu ştiu că e acolo. O cunosc din toate poziţiile. Am urmărit burta cum creşte încă din prima seară în care m-a anunţat că „vei fi soră mai mare”. Acum sunt soră mai mare şi car eu toate plasele cu mâncare. Dar plasele se joacă cu lipsa mea de îndemânare şi cei câţiva centimetri pe care-i am. Toartele sunt prea lungi pentru braţele mele scurte, aşa că am pus plasele pe spate. Îmi e mai uşor să le car aşa. Pe spate, sus la deal, către tata şi unchiul înfometaţi. Şi mamaie, da şi mamaie. Dar ea nu face niciodată foamea, că are buzunarele mereu pline. O napolitană, un covrig, o bomboană plină de scame. Cât să nu-i fie prea foame. Sus la deal. „O să ai ce-i povesti cât s-o face mare. Să-i spui cum cărai plasele cu spatele s-o protejezi pe ea”, îmi spune mama. Cară şi ea o plasă. E plină cu pâini proaspete, abia cumpărate, şi gogoşi moi, făcute de dimineaţă de mama şi tăvălite în tot zahărul pudră găsit în bufet. „O să-i povestesc. Sau o s-o pun pe ea să care în locul meu”, îi spun mamei când ajung în vârful dealului. Încă 15 minute şi voi găsi odihnă.

Vezi că ai tăi au plecat şi ţi-au lăsat cheia sub preş”, îmi spune colegul lu' tata în momentul în care ajung acasă. E toamnă, şcoala a început de câteva zile şi eu tocmai ce am fost la un film cu colegii. Primul film văzut în mall. Am mâncat şi popcorn şi am venit până aproape de casă cu colegii. Găsesc cheia acolo unde mi-a zis colegul lu' tata că e. Sub preş. Descui. O singură dată. Deci a încuiat tata. Lumina e aprinsă în toată casa şi imediat privirea îmi cade pe bileţelul de pe masa din bucătărie. „Am plecat la maternitate. Se întoarce tata cât poate de repede”, mi-a lăsat mama scris pe bilet. Şi tot popcornul pare că vrea să pocnească din mine. O emoţie ciudată mă ia în stăpânire şi ştiu că din seara asta nu voi mai fi singură niciodată. Cea mai mare, dar niciodată singură. Voi avea un companion. Voi avea o soră. Târziu în noapte, i-am aflat şi numele. Ioana.

„Nu vrea să mănânce. Nu ştiu ce să-i mai fac”, aproape că plânge mama printre notele muzicale ascuţite venite dinspre telefonul cu care încearcă să-i distragă atenţia. Măr cu biscuiţi astăzi. Ieri biscuiţi cu iaurt. Alaltăieri piure de cartofi cu brânză de la mamaie. Ia două guri şi după începe jocul de-a convinsul. Soneria telefonului o face să mai ia o gură de mâncare, poate două, în zilele bune. Caietul poate încă o gură. În realitate, nici măcar jumate. Ioana nu vrea să mănânce. Cu greu o convinge mama să mănânce ceva. Pe mine mă enervează teribil soneria telefonului. L-aş trânti. Sau l-aş sparge cu ciocanul cu care mi-am spart nuci în seara asta. Nucile merg bine cu mărul cu biscuiţi nemâncat de Ioana. Şi mă mai enervează şi rugăminţile rostite în faţa castronului cu mâncare. Şi nopţile cu gălăgie. Da, mă enervează...

„Nu mai râde, măi, aşa tare, că te îmbolnăveşti”, îi spune mama Ioanei, râzând cu întreg corpul şi ea. Râsul Ioanei se aude până pe hol, unde face tumbe şi se rostogoleşte înapoi. Am îmbrăcat-o într-o rochie de-a mea. I-am împletit părul, am dat-o cu parfum şi ruj, i-am pus o eşarfă pe umeri şi un şirag de perle din plastic la gât. „Acum eşti o doamnă”, îi spun în timp ce râsul vrea să mă înece. Auzindu-mă, începe să râdă şi mai puternic şi să pozeze în faţa oglinzii. Stânga, dreapta, buzele la control, îşi aranjează perlele şi fuge pe hol. „Ioana, întoarce-te, n-ai ce căuta pe hol”, îi strigă mama. Dar ea continuă să râdă şi râde şi mama. La jumătatea holului se opreşte, se uită spre noi şi spune: „vine o doamnă”. Alergă spre noi c-un râs puternic bubuindu-i în piept.

„Vreau la doamna! Să nu plece doamna!!”, şi începe să plângă. Vrea să se ridice din pat, dar perfuzia o ţine captivă. E în sala de primiri urgenţe a spitalului de copii. O salvare a adus-o de la grădiniţă. „Nici noi nu ştim să vă spunem cum s-a întâmplat”, o aud pe educatoare spunându-i mamei. Dimineaţă am dus-o la grădiniţă. Am lăsat-o să împingă poarta de la intrare şi prima uşă. Am schimbat-o repede. „Uite aici colanţii, ia şi bluza pe tine. Pune-ţi papucii la locul lor şi hai să-ţi aranjez părul. În ce sală mergi?”, „Jos, că stăm la grupa cealaltă dimineaţa”, „Bine, Ioana, hai mai repede, că mă grăbesc la şcoală. Hai să ne uităm şi ce mănânci astăzi”. Şi am plecat. Am lăsat-o la grădiniţă şi am găsit-o pe patul de spital, cu o branulă în mâna dreaptă şi speriată. „A făcut o criză de epilepsie la grădiniţă”, îmi spune mama.

„Ioana e nebună! Copiilor îi e frică de ea. Să faceţi ceva s-o mutaţi la altă şcoală”, îmi spune învăţătoarea de la clasa O C. Am venit s-o iau pe Ioana de la şcoală. E tristă şi supărată. A făcut pe ea. Învăţătoarea n-a observat şi a lăsat-o aşa. Îmi arată caietele „distruse” cu pixul de Ioana. Eu vreau doar să plec, să ajung mai repede acasă, ca Ioana să se poată schimba. „Aşa nu se mai poate!”, aproape îmi urlă în ureche învăţătoarea. „Ioana nu scrie, nu copiază după tablă, nu stă locului. Uite, am avut tema asta cu primăvara şi ea n-a făcut nimic. Eu nu mă pot ocupa de ea”, îşi continuă atacul. „I-am spus şi tatălui tău: să faceţi cumva s-o mutaţi din clasa mea. Copiii n-o mai vor aici şi eu nu mă înţeleg cu ea”, îmi spune în loc de salut. Eu sunt prea obosită să-i spun ceva. Orice. Plecăm. A două zi o scoate pe Ioana să-şi mănânce sendvişul pe hol, pentru că „acolo stau copiii nebuni”. „Mami, nu mai vreau la doamna Corina. Şi nici la copii”, îi spune Ioana mamei. Ioana este mutată la altă şcoală. La un învăţător şi într-o clasă cu mai mulţi copii. Ioana se joacă în pauze, îşi mănâncă sendvişul în bancă, lângă colega ei şi nimeni nu-i spune nimic. „E protejata noastră”, o alintă învăţătorul. Ioana o întâlneşte pe învăţătoarea Corina pe stradă şi începe să plângă.

„S-a făcut 7. Să-mi arăţi ce pastilă iei”, îi spune mama. „Pe aia mare, cum ce pastilă. Mereu mă întrebi”, îi răspunde Ioana din faţa dulapului cu pastile. Una dimineaţa, una seara. Mereu la 7. Una mică dimineaţa, una mai mare seara. Le ia singură. Nu merge însă singură la şcoală. S-ar lăsa distrasă de prima pisică dungată de pe stradă. Nu iese singură la joacă. Ar fi prea fericită că e în preajma altor copii şi ar uita să aibă grijă de ea. Stă însă singură în casă. De fapt, stă cu motanul. Este plină de zgârieturi pe mâini şi pe picioare, dar tot adoarme în fiecare seară cu motanul în braţe.

„Voiam doar să văd dacă eşti bine şi dacă ai mâncat”, îmi spune la telefon. E 11:02. În fiecare zi din săptămână, Ioana mă sună la 11:00. Să vadă dacă sunt bine, dacă am mâncat, dacă am ajuns acasă. Dacă sunt supărată pe ea din cauză prostiei făcute ieri, dacă am aflat ce vrea de ziua ei, dacă am de unde să-i cumpăr o jucărie şi dacă ştiu ce dulceaţă a mai făcut tata. Ioana mă sună în fiecare zi. „Nu mi-ai răspuns la 11 şi mi-am făcut griji. Am crezut că ai păţit ceva”, îmi spune la apelul de seară. „Eşti culmea”, aproape o cert eu şi încep s-o interoghez cu privire la ce a făcut la şcoală. „Mâine e ziua mea. Mi-a luat mama bomboane să-i servesc pe copii”...

Îmi amintesc verile în care trebuia să te scot la joacă şi uram asta. Îmi amintesc dimineţile în care te rugam să mai dormi şi tu ziceai că-ţi e foame, iar eu îţi făceam pâine cu ou şi zahăr şi tu te umpleai până la urechi de cristale dulci. Îmi amintesc fiecare cot dat în spate, noaptea-n somn. Îmi amintesc fiecare lingură de ciorbă vărsată din cauza cotului tău stâng care se lovea de cotul meu drept. Îmi amintesc fiecare vizită la spital, fiecare listă cu ce trebuia să-ţi aduc ţie şi mamei. Îmi amintesc fiecare noapte în care adormeam singură în pat şi mă bucuram că mă pot întinde, dar mă gândeam la tine în patul din spital. Îmi amintesc furia ce-a pus stăpânire pe mine când ai fost jignită prima dată. Şi a doua oară. Şi a treia. Îmi amintesc revolta când ai fost acuzată pe nedrept şi neputincioasă în a te apăra. Îmi amintesc fiecare zâmbet plin de milă din partea părinţilor cu „copii normali”. Îmi amintesc fiecare zâmbet de la serbările de Crăciun, când rosteai poeziile puţin prea tare. Îmi amintesc fiecare poză făcută lângă brad, în pijamale. Îmi amintesc fiecare îmbrăţişare în miez de noapte şi modul în care mă lăsai să-mi încălzesc picioarele de ale tale. Îmi amintesc fiecare „te iubesc” adormit, rostit în miez de noapte, când eu ajungeam de la Bucureşti. Îmi amintesc şi ştiu tot ce eşti.

 La Mulţi Ani, Ioana!

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii