Stil de viaţă

articolul anterior articolul urmator

Istoria înjurăturii: Românii şi mama mă-sii

0
20 Jan 2010 20:14:51
Autor: adevarul
„Bannerul ruşinii“ a adus Stelei o amendă  de la UEFA de 50.000 de euro
„Bannerul ruşinii“ a adus Stelei o amendă de la UEFA de 50.000 de euro

De-a lungul vremii, românii au dovedit că nu există limite şi lucruri sfinte pe care să nu le poată pomeni la nervi. Ce cuvinte ţi-au ieşit, rostite aşa, printre dinţi sau măcar în gând azi-dimineaţă când ţi-ai văzut din nou maşina îngropată în zăpadă? Ce-ţi spui de fiecare dată când ţi se termină banii?

Citeşte şi:

De ce avem nevoie de semnele diacritice

În pielea unui bâlbâit

Ce rol mai au scrisorile în secolul vitezei. Tu când ai scris ultima dată?

Ştim cu toţii, sunt cuvinte greu de reprodus, ocări, măscări sau, şi mai simplu, înjurături. Despre români se spune că au o listă inepuizabilă de cuvinte de ocară - de altfel, unul dintre textele celebre ale literaturii române este o predică a lui Antim Ivireanul (circa 1650 -1716, mitropolit de Bucureşti, autor al „Didahiilor") care înfierează prostul obicei al sudalmelor.

„Că zice apostolul Pavel: Limbile n-au lege şi fac ale legii. Iară noi, având lege, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoşi decât toate neamurile şi decât toate limbile. Şi puteţi cunoaşte aceasta, că iaste aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legea?! Cine din păgâni face aceasta, sau cine-şi măscăreşte legea ca noi?", scria unul dintre cei mai mari autori de predici din sud-estul Europei în „La Dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură".

Listă fără final

Dacă obiceiul e vechi, repertoriul înjurăturilor româneşti a suferit transformări de-a lungul timpului şi s-a lungit cât o zi de post. La o distanţă de peste trei sute de ani de la predicile lui Ivireanul, poţi să înjuri de absolut orice, folosind cele mai noi cuvinte din dicţionarul limbii române sau, dacă nu-ţi mai ajung, să treci cu uşurinţă la expresii consacrate în alte limbi.

De fapt, printre primele lucruri pe care le învaţă orice român care studiază o limbă străină se regăsesc înjurăturile. Tinerii din ziua de azi nu încep nici măcar o conversaţie banală fără arhicunoscutul cuvânt englezesc „fuck".

„Pe ei, pe mama lor!"

„Cel mai tare se înjură în galerie, la fotbal", îmi spune unul dintre prietenii pe care i-am întrebat unde a auzit cele mai tari „urări de bine".

Îmi aminteşte de partida Steaua - Ujpest (Budapesta), disputată vara trecută la Bucureşti, în preliminariile Europa League, când suporterii echipei româneşti au afişat în galerie un banner uriaş pe care au scris în maghiară o înjurătură cumplită: „Cât ţine o unguroaică rahatul în ea? Răspuns: 9 luni". Aceste cuvinte şi incidentele de pe stadionul Ghencea au costat clubul Steaua 50.000 de euro, amendă dată de UEFA.

Dar nici la televizor atmosfera nu e mai respirabilă. Amenzi de zeci de mii de lei şi avertismente pe măsură au fost date posturilor TV şi realizatorilor de emisiuni în cursul anului trecut.

Actul înjurăturii „angrenează în cel mai înalt grad facultăţile noastre de exprimare", scrie psihologul american Steven Pinker, profesor universitar la Harvard şi autor al cărţii „The Stuff of Thought" (în traducere, „Materia gândirii"). În ciuda faptului că reprezintă un exerciţiu de creativitate, înjurăturile sunt un tabu în toate societăţile, deşi conţinutul lor, de obicei sexul sau activităţile excretoare, reprezintă fiziologii fundamentale ale existenţei umane.

Una dintre teorii spune că înjuratul este forma limbajului care se apropie cel mai mult de un act fizic de agresiune. „Este un substitut al violenţei fizice", afirmă Timothy Jay, psiholog la Massachusetts College of Liberal Arts.

„Dinperspectivă evoluţionistă, pentru oameni e un avantaj să poată spune «du-te dracului» de pe cealaltă parte a străzii, fără să fie nevoie să-şi facă griji că ar putea fi pocniţi pe loc de destinatar."

Medicul primar neurolog Ion Eugen Păunescu, specialist în psihiatrie, crede că înjurăturile nu sunt altceva decât o supapă a frustrărilor cumulate în viaţa de zi cu zi, „o refulare pe care ne-o permitem numai în anumite situaţii".

Incultură sau boală?

Medicul Ion Eugen Păunescu, specialist în psihiatrie, spune că-n toată cariera lui a întâlnit doar unul sau două cazuri de persoane care sufereau de sindromul Tourette şi nu se puteau abţine să înjure. În rest, explică medicul, „în funcţie de nivelul de cultură al fiecăruia vom observa un anumit grad de autocenzură ".

Cum s-a schimbat repertoriul sudalmelor româneşti

Repetiţia inversată, ca-n formulele „fir-ar al dracului să fie", „arză-l să-l arză" şi amplificarea sudalmei, „cu tot neamul lui", sunt câteva din caracteristicile înjurăturilor româneşti, spune Rodica Zafiu, şefa catedrei de limba română la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

Tipic românească este şi autoînjurătura - „lua-m-ar dracu", „fir-ar să fiu" - şi transformarea sensului, din depreciativ în apreciativ: „bătu-te-ar norocul". Cele mai multe dintre înjurături folosesc conjunctivul - „să te ia dracu'" - condiţionalul - „lua-te-ar dracu'" - sau imperativul - „ducă-se învârtindu-se".

Dracu' este una dintre temele recurente, la fel şi biserica sau focul. Şi mama este „unul dintre obiectele violentate de înjurătură", spune Zafiu. „Şi, mai interesant şi arhaic, neamul şi morţii, dintre înjurăturile foarte puternice".

Teme recurente: religie şi sex

Cele mai vechi sunt însă înjurăturile şi blestemele pe teme religioase, legate de grijanie, cristelniţă, cruce, anafură, mai puţin de Iisus sau de Maica Domnului. Printre cele mai vechi sunt şi ocările în care apar referinţe la organele sexuale feminine sau masculine.

„Înjurăturile sexuale sunt strămoşeşti", spune Rodica Zafiu. Ele nu s-au păstrat în formă scrisă, din pricina veşnicelor tabuuri, dar au existat dintotdeauna şi în toate culturile. La români, cele mai răspândite sunt cele cu referire la organul feminin. În ultima vreme, par să fi fost detronate de cele despre organul masculin, înjurături rostite tot mai des şi de femei, în special în rândul tinerilor.

O noutate pare a fi şi extragerea referinţelor la organe sexuale din înjurături şi folosirea lor în limbajul curent. La fel, cuvintele agresive din înjurături se transformă într-o marcă:„du-te dracu'" şi „ce dracu' se întâmplă" sau „luate-ar naiba" şi „ce naiba faci".

Cu ocara la medic

Înjurăturile au o încărcătură emoţională, o demonstrează cercetările în domeniul neurobiologiei, care arată că ocările au un puternic efect asupra centrului cerebral responsabil de emoţii, sistemul limbic.

Pacienţii diagnosticaţi cu sindromul Tourette au ticuri caracteristice precum clipitul, iar între 10 şi 20% din aceştia scapă involuntar înjurături.

La aceste persoane, ganglionii bazali aflaţi în profunzimea emisferei anterioare a creierului prezintă modificări, iar în absenţa controlului lor, sistemul limbic lansează înjurături necontrolate, explică neurolingvistul Diana Van Lancker Sidtis, de la Universitatea din New York.

Înjurăturile românilor trimit la origini

Cuvântul înjurătură are origine latină. „A înjura" se înrudeşte etimologic cu „a jura" şi vine de la „juro", „jurare", care înseamnă a te ţine de cuvânt, a fi cinstit. Cu prefixul negativ „in" se formează „injuro", „injurare", care înseamnă a ocărî, a fi nedrept, a nu te ţine de cuvânt. De aici s-a format „înjurătură" şi „a înjura", explică istoricul şi antropologul Adrian Majuru.

În traducere extinsă, cuvântul desemnează pe „cineva care nu mai respectă jurământul", iar de aici vine „ocara adresată celui nedrept, mincinos, laş, schimbător în atitudine", potrivit istoricului.

La sate, în trecut, înjurătura avea un caracter sacru, chiar de blestem, pentru că cel care o folosea credea că are puterea să-l înjosească pe cel vizat, „să-l diminueze în faţa comunităţii şi chiar să-l anihileze". Şi asta pentru că, de regulă, înjurăturile românilor trimit la origini. „Adică individul cu pricina este într-atât de nereuşit încât ar trebui să se mai nască o dată, pentru a mai trece prin ciclul naturii. Să aibă astfel o a doua şansă de îndreptare", spune Majuru.

Meridionalii, campioni la ocări

Deşi nu se pot face clasificări ale naţiunilor care înjură cel mai mult, pentru că fenomenul este foarte vechi şi foarte răspândit, istoricul spune că meridionalii sunt „campioni în privinţa savorii şi diversităţii înjurăturilor".

Iar mediul social, educaţia primită în familie şi apoi în sistemul oficial pot cel mult atenua tendinţa spre înjurături. Tradiţia spune însă că nu oricine are puterea să blesteme, să manevreze astfel destinele, iar cei care aveau această „putere" erau foarte temuţi în trecut.

„Cum era, de exemplu, «blestemul de fată mare» dezonorată, care se întindea pe mai multe generaţii şi rude ale făptuitorului", arată Majuru. Istoricul spune că această putere a blestemului, a cuvântului care trebuia să îndrepte o nedreptate „vine de dincolo de glazura civilizaţiei de factură romană".

Nevoia de anihilare prin cuvinte apare mai tare atunci când există o „nefericire socială" profundă. „Când neputinţa devine de-a dreptul inumană, celui păgubit nu-i rămâne decât înjurătura, ca formă ultimă de protest faţă de aceia care nu respectă jurământul, promisiunea, fie ea şi electorală", conchide Majuru.


Adrian Majuru
istoric

0 Comentarii

Modifică Setările