Jucăriile, vraja copilăriei

Ursuleţii de pluş ne veghează somnul chiar şi când ajungem adulţi în toată firea

Au mai puţin păr în cap sau blană pe corp, mai puţină culoare în obraji sau câlţi în burtică. Pentru unii dintre noi, însă, jucăriile sunt la fel de frumoase şi la zeci de ani de când au fost primite cadou.Cei mai buni prieteni din copilărie nu îmbătrânesc. Chiar dacă nu mai sunt arătoase ca-n „tinereţe“, nu se mai joacă şi nu mai fac lecţii, jucăriile preferate îşi păstrează locul în casa şi-n viaţa adulţil

l Cookie, Cristinel, ­Mitch şi Beny-Beny sunt cei patru „muschetari" ai copilăriei Cristinei Ionică. I-a primit când avea în jur de 7-8 ani şi i-au fost alături zi de zi, şi mai ales noapte de noapte în copilărie, când o ajutau să treacă peste teama de a dormi singură.

Cristinel, un clovn în costum maro peticit cu romburi dintr-un material portocaliu, cu o şapcă la fel de portocalie din care ieşeau cârlionţi negri din plastic, era cel mai înalt. Avea faţa rotunjoară, un nas mare şi roşu şi o lacrimă, tot roşie, pe unul dintre obraji. „A fost cumpărat dintr-o librărie - toate jucăriile erau cumpărate din librării -, şi, după ce mi-a fost pus în braţe, mama mi-a spus că prea curând nu o să mai văd altă păpuşă. Deja aveam prea multe", povesteşte Cristina.

Botezat în oală

Mitch, o panteră roz primită de Crăciun, a fost botezat după personajul preferat al Cristinei din serialul momentului, Dallas. „Cum eram topită după Mitch, prietenul lui Lucy, m-am decis să-i acord onoarea şi să-l botez băgându-i vârful codiţei în oala de pe aragaz, în care se fierbea apa pentru o mămăligă."

Iepuraşul Beny-Beny i-a fost partener de suferinţă Cristinei. Era mereu alături de ea când trebuia să meargă la programare la dentist. Şi-l aminteşte cu „obraji bucălaţi, limbă roşie şi urechi imense". „De fiecare dată când eram pe scaunul de tortură, el şedea frumos în geanta mamei. Cum ieşeam din sală, abia aşteptam să-l iau în braţe", povesteşte Cristina.

Cookie este iepuraşul care i-a fost cel mai bun prieten în copilărie. „Locuieşte" şi acum cu Cristina, care între timp a împlinit 27 de ani şi s-a căsătorit. Cookie, cel căruia îi împărtăşea toate secretele, era „visul oricărei fete - blond cu ochii albaştri". Până în ziua în care sora ei i-a retezat cu foarfeca pletele. „În naivitatea mea, aşteptam chiar să-i crească părul. Mă gândeam noaptea cum să fac s-o tund pe soră-mea zero", îşi aminteşte ea.

În adolescenţă, jucăriile au fost înlocuite cu postere cu trupa Backstreet Boys, idolii ei de atunci. A decis să pună păpuşile în şifonier, ­într-o pungă de plastic. Singurul care a rămas alături de ea şi după ce a plecat din casa părinţilor este Cookie. A devenit şi preferatul soţului ei şi va avea întotdeauna un loc special în viaţa şi casa lor, „până la adânci bătrâneţi".

De dragul lui, Cristina a făcut un blog, jucariile-copilariei.blogspot.com, la începutul lunii februarie, prin care şi-a propus să-i îndemne pe cât mai mulţi adulţi să pună mâna pe aparatul foto, să-şi pozeze jucăriile păstrate de când erau copii şi să i le trimită, însoţite de povestea lor. În weekend, l-a regăsit pe Cristinel acasă la părinţii ei. Despre Mitch a aflat că i l-a ros câinele, iar Beny-Beny a avut, probabil, aceeaşi soartă.

Păstrate 30 de ani

Aproape toate jucăriile copilăriei Mariei Danielescu au supravieţuit până astăzi. Sunt spălate şi puse la păstrare „pentru eternitate", ­într-un sac ascuns într-un dulap. A primit prima păpuşă din viaţă de la naşul ei, imediat după ce s-a născut. O cheamă Alina, este din plastic, are rochie verde şi păr castaniu. Deşi n-a putut niciodată s-o sufere, Maria o are şi acum, 31 de ani mai târziu.

Marea dragoste a venit însă la şapte ani. O maimuţă din pluş adusă de tatăl ei din străinătate, pe care a botezat-o Maimu şi care are şi acum locul ei pe fotoliul din sufrageria casei Mariei. „Are ochi mari şi negri şi un zâmbet până la urechi, un năsuc foarte mic, o codiţă tare drăguţă şi nişte lăbuţe adorabile", povesteşte ea. Maria îi citea poveşti lui Maimu şi dormea alături de el. Îl mai certa din când în când, pentru că nu prea-i plăcea aritmetica, şi-l scotea la tablă la română.

Chiar dacă a avut rivali în dragoste printre celelalte jucării din pluş pe care i le-au cumpărat Mariei părinţii, Maimu a rămas favoritul ei. „Are locul lui pe fotoliu, se uită şi el la televizor." S-a schimbat doar rolul lui în viaţa tinerei. Nu-i mai este partener de joacă, ci remediu pentru oboseală şi tristeţe.

„Uneori, când sunt obosită şi n-am chef de nimeni şi de nimic, îmi place să-l iau în braţe şi să mă uit la televizor. Parcă mă teleportează în copilărie, când n-aveam chiar nicio grijă", spune ea.

Piese de colecţie pentru pasionaţii de orice vârstă

Chiar îmbrăcaţi la costum, băieţii sunt fascinaţi de maşinuţe

Mihai Dumitroae (46 de ani) şi-a păstrat de asemenea cele mai dragi jucării din copilărie. Sunt expuse în biblioteca sa, alături de achiziţii mai noi, cumpărate de fiecare dată când pleacă în delegaţie cu serviciul.

A început să colecţioneze maşini de jucărie în anii '70. „Plăcerea mare era, mai ales pe vremea lui Ceauşescu, să ai o maşină de metal", povesteşte el. Cu atât mai mult cu cât se găseau greu şi pasionaţii erau obligaţi să facă tot felul de schimburi. Uneori folosea şi vagoanele din colecţia de trenuleţe a tatălui său pentru a obţine o maşinuţă pe care şi-o dorea. Alteori prefera să dea mai multe maşini pentru a obţine în schimb un camion.

Maşina lui Hitler

În timp, a ajuns la o colecţie de 150-200 de maşini, dintre care cele mai frumoase stau în rafturile bibliotecii. Piesa de rezistenţă este o replică a unei maşini care i-a aparţinut lui Hitler.

În ultimii ani a cumpărat piese de colecţie mai ales din străinătate, pentru că în toate marile capitale pe care le-a vizitat a găsit cel puţin un magazin specializat. Cele mai mari şi mai frumoase le-a găsit la Berlin, cinci magazine organizate pe diferite tipuri de jucării: trenuri, maşini şi avioane. Mihai Dumitroae vrea să lucreze toată viaţa la colecţia de maşini. E plăcerea lui şi o pasiune de familie pe care a vrut s-o „hrănescă" şi s-o „înnobileze".

Şi are de unde, pentru că oferta pentru pasionaţi ca el merge de la magazine specializate până la tot felul de cluburi reale şi virtuale care oferă la vânzare de la modele de serie până la cele lucrate manual. Dar adevăratele „bijuterii" se vând la licitaţie, cu preţuri de la câţiva dolari până la sute de mii.

Recordul pentru cea mai mare licitaţie de jucării a fost stabilit în octombrie anul trecut. Cele aproape 500 de jucării mecanice pe care Stephen şi Marilyn Steckbeck le-au colecţionat în 53 de ani s-au vândut într-o singură zi pentru 7,7 milioane de dolari. Cea mai scumpă piesă din colecţie a fost cumpărată cu 414.000 de dolari.

Cea mai nouă invenţie dedicată iubitorilor de jucării este oferta unei agenţii de turism din Cehia care vinde pachete turistice pentru „prietenii" din pluş. Pentru preţuri de la 90 la 150 de euro, jucăria se plimbă, deocamdată doar prin Praga, are parte de aromoterapie şi masaj, iar proprietarul primeşte fotografii care să ateste călătoriile ei.

Legătura cu un trecut fără responsabilităţi şi probleme

Jucăriile sunt amintirile copilăriei fiecăruia dintre noi, iar păstrarea lor înseamnă menţinerea legăturii cu o parte confortabilă a trecutului, o perioadă cu dragoste şi jocuri, fără responsabilităţi şi probleme, explică psihologul şi psihoterapeutul Aniela Minu.

Refugiu în copilărie

„Sunt persoane care simt nevoia de a păstra vie această legătură, împrospătându-şi memoria cu jucăriile vechi de care le-a fost marcată copilăria." Iar pentru unele dintre aceste persoane, dorinţa de a retrăi trecutul poate însemna că nu au reuşit să încheie această etapă a vieţii, să se desprindă emoţional de un trecut fericit.

„De multe ori, asociază jucăria păstrată cu un sentiment de confort şi securitate, păstrând-o ca un refugiu regresiv în perioadele de stres", explică psihologul. Iar o persoană echilibrată emoţional nu are nevoie de obiecte, de ceva material care să-i amintească de acea perioadă fericită, ci va încerca să „dea drumul copilăriei" pentru „a se regăsi ca adult".

„Uneori nu reuşim să lăsăm trecutul în urmă şi ne păstrăm legaţi de amintirea unor perioade din viaţa noastră păstrând diverse obiecte. Un astfel de gest devine nesănătos din punct de vedere emoţional în măsura în care ne lăsăm captivi în acea perioadă şi acest lucru nu ne permite să progresăm", adaugă specialistul.

Şi colecţionarii de jucării sunt persoane care, pe lângă nevoia de a aduna, ordona şi păstra anumite obiecte, îşi doresc să prelungească sau să retrăiască într-un fel copilăria, explică psihologul, sau, pur şi simplu, vor să-şi păstreze şi să-şi hrănească „latura ludică" a personalităţii.