VIDEO Locul greşit

Zilele acestea plănuiam să scriu despre progresul României, despre cât de departe suntem acum faţă de 1990, cât de multe oportunităţi sunt înaintea ţării noastre, câte sacrificii au făcut românii şi cum, din păcate, leadership-ul politic şi intelectual este mult în spatele capacităţii poporului de a îndura schimbări.

Însă, întâmplările de pe străzile oraşului meu natal mă determină să aduc în discuţie abstractul din viaţă. Astăzi vreau să scriu despre viaţa cartierului, prieteni şi preţul a fi naiv, despre lipsă de vină şi lipsă de responsabilitate, dar mai ales despre nedreptatea dreptăţii. 

Într-o seară, la metrou am întâlnit un vechi amic din oraşul natal, deja student în Capitală şi dintr-una într-alta, cât înseamnă o călătorie Grozăveşti-Piaţa Unirii, am aflat că  „dă prietenilor” mici doze de droguri uşoare („legale” sau „nelegale”, nu ştiu căci n-am întrebat şi nici nu mă interesează) fapt care m-a consternat. Desigur, protestele mele, încercarea de a-l face să înţeleagă dimensiunea faptelor sale nu au nici un rol în această scurtă revedere de peste ani. Am coborât din trenul de metrou năuc şi lipsit de orice atenţie pentru restul zilelor. Mă tot gândeam: de ce să alegi o cale lipsită de viitor, când ai atâtea şanse în viaţa ta şi fiecare pas mi se părea ireal, doar ce aflasem că un copil terorizat devenise dealer!!?

Sigur, fiecare avem situaţia particulară cu diferite bariere sau provocări, suntem în criză, avem nevoie de bani şi tot aşa, dar fiind liber, sănătos, capabil intelectual (nu doar fizic) de a realiza lucruri importante (şi pozitive), nu pot găsi un argument pentru a accepta o astfel de ocupaţie. În viaţă avem o serie de interdicţii, legi care ne limitează libertatea prin respectarea drepturilor celorlalţi oameni – în ideea ca faptele noastre să nu aducă atingere vieţii sau intereselor (legale) ale nici unei persoane. Sigur, nu ni se spune ce să facem pentru a ne trăi viaţa (din fericire, am scapat de acea epocă), dar aceasta este frumuseţea vieţii – libertate de a decide pentru sine şi de a munci pentru a realiza ceva de care copiii, părinţii tăi să fie mândri, dar mai ales pentru a te putea privi in oglindă cu demnitate, chiar dacă lucrezi de la răsărit până mult după apus.

Ce bucurie poţi avea când dai o doză? Ai văzut un „mort din supradoză”? Merită să renunţi la libertate pentru câţiva lei, atât de ieftin eşti?

Nici nu pot porni un proces personal în a-l condamna pe amicul din metrou. Refuz să-l judec, deşi mă gândesc atât la destinul său, cât şi la familiile consumatorilor săi! Nu am această menire şi nici vreun astfel de interes.

Pentru că... recent am aflat despre arestarea în oraşul natal a unui prieten cu care am copilărit. Este acuzat de „trafic de droguri în formă continuată”, procesul este pe rol, de aceea evit orice comentariu ce ţine de actul justiţiei.

„Frate, n-am făcut nimic. Ştii că eu fumez şi na, mă mai combinam la câte o ţigară cu unu’, altu’. Nu le ai tu, dar fumatul singur dă cu rău, e aiurea, aşa cu mai mulţi, mai râzi, mai auzi o glumă, e altfel frate.... Şi, cum zic, te combini la ţigară, dar şi la bani şi cum la mine veneau toţi să fumeze, că mă ştiu fumător, că eu mereu fumez, că frate, asta e viciul meu... P*&% mea... Eu când luam ţigări, luam mai multe ca să am când mi-e poftă. Când fumam cu mai mulţi, mai cerea câte unu’ o ţigară ca să fumeze cu femeia sau în alt anturaj şi îi dădeam frate acolo o ţigară, îmi dădea banii pe ea şi aia era tot... Ce, dacă eu iau de la tine ceva, nu îţi dau banii pe acel lucru, că doar nu eşti bancă să-mi dai mie pe gratis ce îţi cer?! Odată a venit tovarăşu’ nostru de mici, ăla de la bloc şi mi-a zis că are un prieten venit din altă parte care vrea să fumeze neapărat, a tot insistat ăla să-i să-i dau o ţigară prietenului său şi i-am dat una. Apoi m-a mai sunat direct prietenul ăsta peste câteva luni să-i mai dau o ţigară. Mi-a fost aiurea să-l refuz, mă gândeam că ajut prietenul tovarăşului nostru. A doua zi m-au arestat, ăla e gabor undercover.”

No comment.

Desigur, putem spune că-s vinovaţi şi aşa închidem cazul. Mulţumesc, dar nu aşa societatea îşi va găsi o rezolvare.

Voi încerca mai degrabă să folosesc o cheie culturală definită de Corneliu Porumboiu în „Poliţist, adjectiv”.

O ficţiune în care un poliţist, Cristi (Dragoş Bucur), are o proprie conştiinţă (scuzaţi pleonasmul) când este pus în situaţia de a aresta un puşti de liceu pentru un presupus trafic de droguri (în formă continuată, adaug eu).

Personajul principal nu e convins de justeţea legii în baza căruia ar putea fi arestat presupusul dealer, cum nici nu e convins de o vinovăţie absolută ce-i poată fi atribuită suspectului. Avem un exemplu de poliţist cu o gândire proprie, total distinctă de ceilalţi exponenţi ai sistemului poliţienesc, respectiv de justiţie, prezenţi în film. Prin acest „avocat al legilor” aflat în cautarea spiritului legii şi mai puţin în stabilirea sancţiunilor acestora, vedem un om ce caută să câştige libertatea celuilalt. Întâi încearcă să provoace temeinicia legilor prin o discuţie cu procurorul de caz, apoi îşi evită sistematic şeful. Întâlnirea cu superiorul său direct fiind de altfel momentul care duce la organizarea unui flagrant decisiv pentru caz, dar mai ales pentru destinul celui arestat.

În amânarea acestui punct final, spectatorii sunt martorii unei secvenţe de film plină de maiuetică pentru a caută (nu neapărat şi găsi) rolul unui poliţist, definiţia unei legi şi curajul de a lupta pentru principii sau slabiciunea de a ceda sub nevoi.

Acum, în stradă.

Nu vreau să justific sau să scuz responsabilitatea cuiva, cum nici nu pot folosi inconştienţa drept scuză pentru fapte grave precum consumul sau îndemnul la consum. Dar este cunoscut faptul că mulţi consumatori de halucinogene îşi oferă între diferite ”produse”,  o lume a deşărtăciunii ce nu poate fi ignorată sau stigmatizată doar pentru că noi nu-i înţelegem regulile.

Sensul unei societăţi nu este de a elimina oameni, rolul unei legi nu este de a găsi vinovaţi, ci de a preveni acte şi fapte, menirea unei instituţii nu este de a ştanţa cetăţeni, precum un abator, ci de a avea un rol activ de reală prevenire a faptelor şi actelor vizate de către legi.

Nu mă aştept ca vreun judecător să condamne un tânăr la o pedeapsă care să-i producă o şansă de reabilitare în viaţă, nu am speranţa (din păcate) ca prietenul meu să primească muncă în folosul comunităţii, obligativitatea de a lua parte la activităţi de educaţie şi orientare (furnizate de instituţii specializate, nu de un penitenciar sau ceva asimilat sistemului în cauză). Nu cred că actualul Cod Penal sau un altul poate conţine asemenea soluţii pentru judecători, cum nici nu văd o reală bunăvoinţă de prevenire a comportamentelor antisociale şi cu risc pentru societate.

Dar ce vreau?

O şansă reală pentru această lume a celor care nu ştiu că fac rău, deşi simt că nu fac bine, e lumea celor care nu ştiu ce ar trebui să facă, ei ştiu doar că vor să scape dintr-o viaţă mizeră, din sărăcie şi să ajute: familia, iubita din copilărie, să-i ajute pe cei apropiaţi.

M-aş bucura dacă un judecător, înainte de a da ani de sentinţă unui puşti de cartier, va merge prin mahalale ca să-i înţeleagă pe oamenii de acolo şi/sau ca măcar un poliţist să lupte pentru libertatea cuiva, în loc să ”facă” din declaraţii pe cineva ”să-şi ia ani”, ca tu să renunţi la ce faci acum, ori pur şi simplu să-i arăţi aceste rânduri celui apropiat ţie care merge spre pierzanie. 

Ar fi de preferat ca un profesor, când nu ştie cum să discute cu elevii săi despre tentaţii, să folosească exemple fie ca ”Poliţist, adjectiv” sau cărţi cu mesaj adecvat acelor situaţii, ori ca un prieten să-i ofere unui prieten rătăcit când nu are un sfat măcar un link cu o melodie ca cea a lui Nimeni Altu' - Încă o poveste, sau ca un părinte când se teme de ce e mai rău, să rămână alături de fiul său. Pur şi simplu, când nu ştim ce să facem, să cautăm ajutor, doar să nu renunţăm sau să stigmatizăm.

 Pe scurt, fiecare să ne facem partea de bine, pentru a salva chiar şi un aparent vinovat.

***Aceste rânduri pornesc de la poveşti din cartier, potenţialele asemănări cu realitatea sunt pur întămplătoare şi triste.