Minciuna are picioare scurte şi foloase lungi

Ne începem viaţa minţind. Prima bâzâială de bebeluş, de genul ”mi-e foame, unde-ai pus sânul ăla?”, era stratagema prin care o determinai pe maică-ta să facă tot ce vrei. Câteodată nu-ţi era foame, doar că te plictiseai şi aveai senzaţia că nu te băga nimeni în seamă, în afară de peştişorii ăia cam idioţi, de plastic, atârnaţi deasupra pătuţului.

În următorii ani, părinţii ne cer să nu-i minţim niciodată, deoarece e oribil să minţi şi, în plus, ajungi în iad. Dar părinţii sunt primele persoane care ne mint. ”Vine Moş Crăciun şi-ţi aduce o bicicletă, dacă iei media 10 la matematică. Am zis la matematică, nu la sport!” (Iată şi explicaţia pentru care eşti copil obez). ”Pe copii îi aduce barza-n cioc. Mai întreabă odată dacă barza are picioare mişto şi te pocnesc de nu te vezi!”. ”Nu, eu şi taică-tu nu ne certam, aveam doar o discuţie amiabilă. Farfuriile sparte din bucătărie sunt acolo din cauză că tocmai s-a produs un cutremur cu epicentrul în zona Vrancea”.

Peste câteva luni, când afli de la Mărmureanu că n-a fost niciun cutremur, afli concomitent că ai tăi divorţează. Ei o ţin pe-a lor că nu e divorţ, că e doar o separare temporară, dar din spatele lor, avocaţii îţi fac un semn discret, ca la licitaţie. E clar. Faza a doua a acestui divorţ delicat este că mama şi tata se întrec în a-ţi face promisiuni că-ţi vor aduce soarele-n ţiplă cu pampon şi, mai important de-atât, un smartphone. 

Am asistat odată la o diversiune. Doi prieteni de familie au hotărât să divorţeze la bine şi la rău, până când scandalurile financiare îi vor despărţi. Au doi copii. Adi avea 12 ani şi a ales să rămână cu tati. Surioara lui, Adriana, avea 14 ani şi s-a decis să rămână cu mami.

Apropo, nu mă mir că doi oameni care şi-au botezat copiii Adrian şi Adriana au divorţat. ”Adi, dacă rămâi cu mine, îţi cumpăr căţelul mult visat”, i-a zis tac-su. Băiatul i-a spus că s-a produs o micuţă confuzie, nu el voia căţel, soră-sa voia căţel. El voia doar un Super Smash Bros for Wii U. Tatăl a avut un moment de înţepeneală, cofetăreasa din incintă a sărit cu un pahar cu apă, credea că face omul apoplexie în tura şi localul ei. Bărbatul nu înţelesese nimic, a crezut că unul dintre ei doi, el sau fiu-său, a luat-o razna. Până atunci, nevasta se ocupase de mofturile electronice ale plozilor. Pe urmă, şi-a revenit, n-a înghiţit gutuia, a înghiţit numai pretenţiile copilului care deja solicita un joc încă nelansat pe piaţă, doar anunţat cu surle, trâmbiţe şi preţuri din seria ”auci”.

”Ţi-l cumpăr” a fost singura expresie comună a divorţătorilor. Opt luni mai târziu, când şi frăţiorii au avut o expresie comună (unde-i căţelul meu, respectiv unde-i jocul meu), părinţii au căscat gura de zici că revenise minunea de la Maglavit. Uitaseră de la mână pân’ la carduri că, atunci când îi promiţi ceva unui copil, e un pic mai dificil decât dacă i-ai promite ceva unui cămătar. De nervi, Adi şi Adriana au vrut să facă schimb de părinţi, dar şi-au dat seama că nu iese niciun gheşeft din asta, erau amândoi o apă şi-o minciună.

Ca grasă prin inel

Odată divorţată, mama Crenguţei i-a spus, cu lacrimi în omuşor: ”N-am să mai aduc niciun alt bărbat în viaţa ta, promit”. Oarecum s-a ţinut de cuvânt, adică n-a adus un bărbat în viaţa copilului, în schimb a găsit o bunăciune pentru propria ei viaţă. Bine, ăla era un papiţoi care voia doar ceva ce nu pot pomeni în acest ziar serios. I l-a prezentat Crenguţei, care avea 13 ani: uite, mami, el e unchiul Leonard. Fetiţa a făcut precizarea că, din câte ştie ea, n-are niciun unchi Leonard. Atunci, mă-sa a avut un puseu de sinceritate şi i-a şoptit ”n-ai nevoie să-i reţii numele, oricum n-ai să-l mai vezi niciodată”. Cu asta s-a ţinut iarăşi de cuvânt, orice mincinos are limitele lui.

După ce divorţează, părinţii noştri fac rost de nişte unchi şi mătuşi foarte sexy. Sigur, ei vin şi pleacă foarte repede din viaţa noastră, ca ţânţarii. Sora noastră mai mare vine acasă cu un găligan şi noi suntem nevoiţi s-o credem că el o ajută cu temele la fizică. Iar gemetele ei, care se aud ocazional din dormitorul unde aprofundează ei mecanica, sunt cauzate de faptul că ea nu se aştepta ca viteza momentană să aibă direcţia tangentă la traiectorie şi sensul mişcării mobilului, cum scrie în manual. Fascinant!

Între părinţi şi copii, minciunile sunt ceva absolut natural. Şi de multe ori le preferi sincerităţii unor taţi care-ţi prezintă noile lor iubite. Sau a unor mame care-ţi prezintă noii tăi unchi. Păcălelile încep din fragezime, când tu, ca părinte, nu poţi să-i spui copilaşului tău că e mai gras decât butelia care i-a încălzit lăpticul.

Andreea, fiica de 15 ani a unor prieteni de-ai mei, se pregătea să meargă la prima ei petrecere. Era îndrăgostită bocnă de un coleg care urma să ia parte la romantica reuniune adolescentină, unde se serveau numai băuturi răcoritoare, iar pe sub fuste se aduceau numai băuturi încălzitoare. Niciun părinte n-a priceput cum au reuşit 24 de copii să se îmbete cu cola chioară, dar asta e altă discuţie. Când a plecat de-acasă, Andreea şi-a întrebat părinţii ”Cum arăt?”, normal. Ei, deşi au încremenit când au văzut-o – arăta ca un pepene cu fustă, fiindcă să spunem că supleţea nu era punctul ei tare, era un pic mai competentă la algebră – au minţit-o, i-au spus că o să fie regina balului. Ajunsă acolo, eroarea a fost doar de-o literă: a fost regina barului. A tot băut lichioruri până când a adormit liniştită (cu capul pe marginea wc-ului, dar a adormit, asta e important). Cimpanzeul pe care-l iubea vrăjise toată seara o slăbănoagă frumoasă, dar proastă brici, din seria celor care au absolvit liceul doar pentru că profesorii erau exasperaţi de ea şi voiau să scape odată de chinuri – fata insista că paralelipipedul naşte pui vii şi-i hrăneşte cu lapte.

Trage scuza pe turta proprie

Statisticile arată (probabil aţi trecut deja la paragraful următor, nicio persoană normală la cap nu citeşte o frază care începe cu ”statisticile”) că lumea minte mai mult la serviciu decât acasă. Preferi să-i spui unei neveste ”da, te-am înşelat, ai fundul cât fundul mării” decât să-i spui unui coleg ”am lipsit de la serviciu pentru că mi-e imposibil să-ţi mai văd mutra, măcar o vreme”.

Desigur, după prima declaraţie ai toate şansele să ajungi la televizor (într-un sac negru, cu fermoar, lucios, foarte şic de altfel). A doua este, însă, misiune imposibilă. Inventivitatea de la serviciu e de cinci ori mai mare decât cea din dormitor, în materie de minciuni. ”Mi s-a spart ţeava!”. Având în vedere câte ţevi ţi s-au spart în ultimele trei luni, şeful tău va deduce că locuieşti într-un canal. ”Mi s-a îmbolnăvit copilul!”. Ori ai 28 de copii, ori ai un singur copil care e un accident genetic. ”Am gripă!”. Vezi că, la câte gripe ai avut în ultimele cinci săptămâni, s-ar putea să fii pe moarte. ”A intervenit ceva şi nu pot să ajung!”. Spune-le că a intervenit cineva, nu ceva, că şefii vor fi prea curioşi să afle cine ţi-a stricat casa, deci nu te dau afară până nu le spui.

Iubesc trădarea, bat trădătorii

Nu mă deranjează atât că m-ai înşelat, cât mă deranjează că n-ai recunoscut. Când te-am întrebat dacă fata aia goală puşcă din pozele pe care ţi le-am găsit în dosarul pe care scriseseşi ”facturi” ţi-a dat şi chitanţă (măcar să echilibrăm balanţa), ai bolborosit că da. Altfel spus, eu te mint când îţi spun că doar minciuna ta mi-a stricat ziua. Sau viaţa, mă rog. Da, te deranjează mai mult adulterul decât minciuna, însă e mai interesant să-i reproşezi cuiva că nu e sincer decât că nu e fidel.

Sunt grasă? Ei, asta-i bună, deloc, eşti doar genul de femeie cu forme (ca şi cum alea slabe ar fi genul de femei lichide). Îmi stă bine în rochia asta mov cu o sută de mii de buline? Nu există răspuns corect la întrebarea asta, ori e minciună, ori e război.

Mincinoşii au nevoie de memorie bună, spune o vorbă din popor pe care eu am ignorat-o odată. Şi iată ce s-a petrecut mai departe. Acum puţini ani, mă aflam într-o fază de mitomanie, nu ştiu de ce, cred că mâncasem ceva alterat. Şi i-am spus iubitului meu că mi s-a propus să fac reclamă la un produs naturist şi am refuzat, deoarece eu am nişte principii şi am aflat că nu este brevetat chiar în toate cele 193 de state membre ONU. Nici acum nu ştiu cum am putut fi iubita unui om care credea aşa ceva.

Bine, el era genul de om care credea orice. Dacă-l vedea pe Bendeac îmbrăcat în portocaliu, înclina spinarea, credea că-i călugăr lama. În fine, nu era chiar născoceală, o firmă-mi propusese să declar public şi zâmbăreaţă că am slăbit cele câteva zeci de kile datorită produselor naturiste de-acolo. Ceea ce nu era adevărat, fiindcă eu am trecut prin deliciul chirurgiei ca să ajung la forma actuală. Şi nu mi s-a părut moral să mint lumea că am slăbit cu ceai verde, pastile de mărar şi gândire pozitivă, când eu ştiu că mi-am micşorat stomacul de zece ori. Aşa că practic mi-am minţit doar amantul, nu şi publicul. Ar fi fost moartea pasiunii să-i fi spus că eu mănânc aşa, ca o vrăbiuţă, numai fiindcă nu prea mai am stomac, nu fiindcă sunt delicată ca un pui de contesă.

Lui îi spusesem că ăia mă vedeau ca pe-o zână care trebuie să facă reclamă la nişte prostii numai fiindcă arată superb şi, nu-i aşa, favoriza imaginea companiei. El nu pricepea de ce i-am refuzat. Eu pricepeam, mă rog, a fost oleacă de nepotrivire de caracter, dar acesta s-a manifestat plenar abia peste vreun an, când eu eram împreună cu el şi ne-am întâlnit cu fata care-mi propusese mie şmenul (că afacere nu pot să-i spun). Iar ea m-a întrebat, cu rânjet corporatist: te-ai mai gândit la propunerea mea indecentă? Iubitul meu a expandat urechile, a crezut că duduia îmi propusese sex în trei. Pe urmă, meliţa ei şi lipsa mea de memorie m-au dat de gol. Ea m-a felicitat pentru cum arăt, iar eu am scăpat din gură următoarele: ”N-am niciun merit, chirurgul Cătălin Copăescu e eroul!”. Iubitul meu de-atunci a pus capăt relaţiei, cu stresul vâlvoi. El fusese foarte fericit că mănânc atât de puţin, dar nu voia să afle de ce.