Stil de viaţă

articolul anterior articolul urmator

Minuni în carantină

10
14 Apr 2020 10:26:19
Laura Andreea Popa

„-Mami, îmi e frică! -Ia-mă de mână. N-ai de ce să te sperii.” M-am gândit mult la părinţii mei în perioada asta.

Ei sunt în Braşov, eu în Bucureşti. Am apucat să-i vizitez o singură dată anul ăsta, în weekendul de după 1 martie, că m-am dus cu mărţişoare acasă. Îmi amintesc că o bună bucată de drum am fost singură în compartimentul trenului cu care mă întorceam în Bucureşti. La Câmpina a urcat un el care avea bilet fix lângă mine. Un lungan, student la drept, care n-avea suficient loc să-şi întindă picioarele. De la Câmpină până la Bucureşti a vorbit la telefon c-un prieten despre decizia de-atunci a autorităţilor de a interzice adunările care depăşesc 1000 de persoane. Luni urma să merg la un spectacol de balet. N-am mai ajuns la balet şi nici pe ai mei nu i-am mai vizitat de-atunci.

M-am gândit mult la ai mei în perioada asta. M-am gândit la ei din mai multe motive. Oare sunt bine? Oare au tot ce le trebuie? Oare reuşesc să se ferească de ce le-ar putea face rău? Oare Ioana, soră-mea care suferă de-o boală neurologică, intră în categoria persoanelor cu risc? Mă liniştea gândul că ea oricum nu prea ieşea din casă nici înainte. În prima săptămână de izolare, Ioana a făcut febră peste noapte. Mare. 38,5. Mi-am dat seama că ceva nu era ok acasă când mama nu m-a sunat până-n ora 10:00. Da, am fost îngrijorată în perioada asta pentru ai mei şi asta m-a făcut să mă gândesc mult la ei. Dar asta nu e tot.

Când eram mică, obişnuiam să-mi petrec întreaga vacanţă de vară la bunici, în Buzău. Plecam acolo de cum începea vacanţa şi mă întorceam acasă pe la sfârşitul lunii august. Cea mai mare perioadă o petreceam fără ai mei. Ei veneau doar în august, pentru două săptămâni, când mă şi luau înapoi cu ei acasă.

Serile la ţară aveau un timp al lor, care nu putea fi măsurat cu ceasul auriu pe care mamaie nu uita să-l întoarcă în fiecare seară. Ele erau măsurate în „mai e puţin şi vin vacile”. Când auzeai asta, ştiai că ziua se apropia de sfârşit. Toată lumea se strângea pe malul râului care separa satul în două şi aştepta cireada de vaci. Soarele cobora odată cu ele, înroşind apa pe care cornutele o călcau în picioare pentru a se întoarce acasă. „Haida, fato, mişcă acasă”, auzeai de-ndată ce primele coarne urcau malul. Rând pe rând, un om şi animalul lui plecau spre casă.

Aşa s-a întâmplat şi-ntr-o seară oarecare de august, când eu şi mama o aşteptam pe Mişa să vină acasă. Mişa era singura vacă pe care o avea mamaie. În zona unde am copilărit, era un obicei din a da numele vacii în funcţie de ziua în care s-a născut. A bunicii se născuse miercurea, de-aici Mişa. Mişa era însă bătrână când am ajuns eu s-o cunosc. Toată lumea ştia asta. Prea bătrână pentru a ţine pasul cu restul, prea bătrână pentru a se lupta cu vacile mai tinere, prea bătrână pentru a nu se întoarce de multe ori cu urme însângerate de coarne pe burtă şi uger. Mişa avea şi-un corn decolorat la vârf şi cea mai blândă privire şi trebuia s-o aştepţi mult, că era cea care închidea cireada. În seara aia oarecare, Mişa însă n-a mai ajuns. Văcarul nu ştia când şi unde a pierdut-o, iar câinele de pază ne-a arătat coadă plină de praf şi nu ne-a zis nimic de ea. Ne-am aşteptat bătrâna vacă până apa a înghiţit soarele însâgerat şi greierii au început să-şi cânte melodia nocturnă. Nici urmă de ea. Şi timpul normal al vieţii la sat s-a oprit în loc pentru noi.

Era deja vremea în care vacile întoarse de pe păşune închideau ochii. Eu şi mama eram pe prispa casei bunicii şi ne întrebam unde închide Mişa ochii. Oare a căzut undeva şi nu s-a mai putut ridica? Oare de data asta loviturile primite de la celelalte vaci n-au însemnat doar răni adânci? Oare în momentul în care văcarul a mânat cireada să treacă prăpastia adâncă de la marginea satului, Mişa a fost împinsă de celelalte vaci şi acum zace pe fundul plin de pietre? Erau întrebări care treceau de la mama la mamaie precum o minge aruncată de doi jucători. Întrebările care însă nu primeau niciun răspuns.

„Mă duc să văd dacă nu cumva s-a întors. Andreea, vii cu mine?”, m-a întrebat mama. Era târziu şi noaptea ne înconjura. „Da”, atât i-am răspuns şi am plecat după ea. Casa bunicii avea un bec exterior, fix în mijloc, ca un ochi, care lumina până la drum. Dar cum nimeni n-a avut grijă să-l schimbe la timp, în seara aia becul a rămas mort. Mama a luat cu noi o lanternă şi lumina treptele pe care păşeam. Grajdul vacii era peste drum de casa bunicii. Trebuia doar să coborâm câteva trepte din bucăţi mari de piatră, să traversăm drumul prăfos şi să intrăm în cealaltă curte. Era însă atât de întuneric şi frig, că simţeam că nu vom reuşi să mai ajungem acolo. O ţineam pe mama de braţ şi-mi încolăcisem palma dreapta în palma ei stângă, pe care o strângeam cu toată forţa mea de copil. Încercam să păşesc doar în cercul de lumină făcut de lanterna, dar mamei îi tremura mâna de frig şi cercul se mişca continuu.

Ajunse în drum, auzeam vuietul râului prin care Mişa n-a mai trecut, broaştele orăcăind şi greierii bătând în tobele lor invizibile. Vântul sufla atât de tare, că praful de pe drum se ridica în valuri care mă loveau în ochim, iar cercul galben trimis de lanternă era tot mai slab. I-am dat drumul mamei ca să pot să-mi feresc ochii de praf. Atunci m-a cuprins frica. Fără mâna mamei, întunericul a devenit prea apăsător.

„-Mami, îmi e frică!

-Ia-mă de mână. N-ai de ce să te sperii!”

Mâna mamei a găsit-o pe a mea şi cercul galben de lumina mi-a arătat poarta care ne despărţea de curtea în care voiam să ajungem. Poarta era însă deschisă larg. Mamaie o lăsase aşa, în cazul în care Mişa s-ar fi întors totuşi acasă. Şi ea s-a întors. În întunericul nopţii, Mişa mânca din fânul strâns în căpiţa din curte. Nici nu ne-a băgat în seama când i-am trecut lanterna prin faţa ochilor. Îi era foame. Mama a început să râdă şi s-o înjure pe Mişa, iar eu am uitat imediat de frică. Chiar şi luna părea că a început să lumineze mai puternic, bucuroasă că lucrurile au revenit la normal şi Mişa s-a întors acasă. Pe drumul înapoi nu mi-a mai fost nici frig, nici frică, dar mama tot m-a ţinut strâns de mână. În universul satului în care timpul se măsoară în momentul în care vin vacile de pe păşune, ordinea fusese restabilită.

În perioada asta, m-am gândit la frica pe care am simţit-o în noaptea în care eram pe drum şi am pierdut mâna mamei. Aveam doar 8 ani, în jurul meu era întuneric şi scăpasem printre degete singurul lucru care mă făcea să mă simt în siguranţă. Atunci mâna mamei a reapărut din întuneric şi a alungat frica. Acum sunt singură în Bucureşti. Am aproape 26 de ani şi-n jurul meu e iar întuneric. Unul prin care însă nu pot trece cu lumina de la o lanternă. Unul în care sunt singură şi mă simt precum un peşte prins într-o plasă. Adânc sub apă, încolăcit într-un năvod cu găuri dese, fără a şti care e stânga sau dreapta. Fără o mână care să mă tragă la suprafaţă când spun „mami, îmi e frică”. Oricum, sunt prea mare să spun asta, nu-i aşa? Chiar dacă e adevărat.

Simt în perioada asta aceeaşi frică de la 8 ani, când am crezut că am rămas singură în mijlocul unui drum. Îmi e teamă de incertitudinea în care trăim. Îmi e teamă de malaxorul în care sunt aruncate mii de informaţii şi de zeama care se scurge din el. Îmi e teamă că pământul de sub noi nu e stabil şi la o mişcare mai puternică ne va întoarce pe toţi cu capu-n jos. Însă nu pot rămâne pe loc. Nu-mi pot pune mâinile în sân ca un copil bosumflat şi să strig „eu nu mă mai joc!”. Iau fiecare zi aşa cum vine şi continui să merg cu motorul aproape înecat. Senzaţia că nu deţin controlul asupra propriei mele vieţi e însă printre cele mai apăsătoare în perioada asta.

Nu voi ieşi din carantină o „versiune mai bună” a mea. Nu-mi voi face update la softul emoţional. Nu voi realiza capodopera vieţii mele în timp ce sunt închisă între pereţii unei garsoniere, cu muzica populară ascultată de vecini ca fundal sonor. Voi trăi. Aşa cum voi putea. Şi-n fiecare zi voi căuta o mână de care să mă prind, pentru a face lumină în întunericul meu, dar şi al celuilalt.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

10 Comentarii

Vlasie
14.04.2020, 16:08:45

In primul rand cum a reusit domnu vacar sa piarda o vaca ? Ca era de datoria lui s-o gaseasca sau s-o plateasca . Apoi cum de a venit vaca flamanda de la pasune ? Ca vacaru trebuia sa ramana fara palata daca n-a avut grija sa sature ciurda ! Apoi drumul facut de vaci spre Dumbrava este un drum special , care se realizeaza in timp de ani de zile . Practic este un sir neintrerupt de valuri transversalke de pamant ! Daca merge o masina sau o caruta pe el in putin timp ramane fara roti . Iar vacile pasesc cadentat din val in val . Cum s-a pierdut o vaca pe un astfel de drum unde merge ca soldatii in pas de defilare !

Zâna Măseluţă®
14.04.2020, 17:54:50

Vlasie Tanti n-a pomenit nicăieri de Dumbrava. :)

Zâna Măseluţă®
14.04.2020, 18:06:15

Locuinta mea de vara E la tara... .... Cand te duci pe drumul mare La plimbare, Este praf de nu te vezi. Trec miscand domol din coada, Spre livada Ale satului cirezi. Si te poarta sub escorta O cohorta De tantari subtiri in glas, Inzestrati la cap c-o scula Minuscula, Cu pretentie de nas. ....

Vlasie
14.04.2020, 18:59:47

Zâna Măseluţă® "n-a pomenit nicăieri de Dumbrava. :)" Toate vacile pasc intr-o Dumbrava mare ! Ca sa nu se piarda .

Vlasie
14.04.2020, 16:11:49

"-Mami, îmi e frică!" Frica este cel mai nobil sentiment ! Nu exista ceva mai frumos ca frica ! Sa ne dorim cat mai multa frica !

Vezi toate comentariile (10)