Stil de viaţă

articolul anterior articolul urmator

Mutant în izolare

0
24 Mar 2020 11:27:12
Laura Andreea Popa

Nu le văd, dar sunt acolo. Poate sunt invizibile şi doar îşi fac treaba pentru care au apărut. Nu-mi dau seama care a fost momentul în care corpul meu le-a produs.

N-a avut loc o explozie în capul meu şi nici nu m-am zvârcolit chinuită de durere. N-am început să văd cum aleargă iepuraşii de praf de sub canapea sau cum gândacii de bucătărie striviţi sub papucii de casă revin la viaţă şi încep să facă driblinguri cu propriul lor cap pe antene. N-am putut dintr-o dată să citesc gândurile pereţilor care mă-nconjoară şi nici să văd cum plutesc cuvintele din cărţile-ndesate în bibliotecă. Pereţi, pentru că de oameni nu poate fi vorba. N-am mai intrat în contact fizic c-un om de peste o săptămână.

Cu toate că nu le văd, şi le caut atentă în fiecare dimineaţă în care mă uit în oglindă, izolarea a declanşat o mutaţie în corpul meu. Am dezvoltat antene cu care pot să aud tot ce se întâmplă în blocul în care trăiesc. Recepţionez semnale care până acum îmi erau străine şi-mi petrec ore încercând să le descifrez. Aud frânturi din vieţi trăite la comun, dar izolate, şi-mi potolesc foamea de oameni, supravieţuind astfel încă unei zilei. Îmi dau seama că am devenit un personaj dintr-un film prost, de duzină, unde personajul principal, pus faţă-n faţă cu pericolul, primeşte puteri supranaturale pentru a combate răul şi a ieşi victorios. Victoria mea constă în faptul că am învăţat orarul între care vecinii bagă rufe la spălat.

Totul a început într-o sâmbătă dimineaţă în care am deschis ochii şi am rămas în pat fără să mişc. Am deschis ochii şi atât. Televizorul era stins, telefonul închis. Era linişte. Atunci am început să aud. Primele sunete care au ajuns la mine au fost o serie de horcăieli groaznice. Undeva în bloc, cineva încerca să-şi aspire plămânii şi să scoată, cel mai probabil, mizeria a zeci de ani de fumat, pe care s-o scuipe în toaletă şi să tragă apa după ea. Îmi era frică, cum stăteam în pat şi ascultam chinurile prin care trecea acel cineva, că ar putea să-şi scuipe în vasul de toaletă plămânii, la cât de tare trăgea. A urmat un pleosc în apă şi o pleoscăit satisfăcut din buze, după care am auzit sunetul victoriei: apa trasă. În acelaşi timp, altcineva din bloc a pornit muzica. M-am uitat la ceas. 7:30, sâmbătă dimineaţa. Cineva a dat drumul la muzică populară la 7:30 într-o sâmbătă. Muzica a căzut însă rapid în plan secund şi antenele de care nu eram conştientă au recepţionat alt sunet. O maşină de spălat care se umplea cu apă şi-şi începea programul de învârtit, stors şi iar învârtit. Maşina îşi făcea treaba în timp ce persoana care o pornise urla prin casă: „Mişcă-te odată, că n-am toată ziua”. Şi răspunsul primit a fost o uşă trântită.

Eram asaltată din toate părţile de sunete şi voci care continuau să-mi intre în cap fără să le pot opri şi atenţia mea se comporta asemenea unui giroscop stricat. Se învărtea în toate direcţiile şi-mi provoca o senzaţie teribilă de vertij. Tuse, maşini de spălat, urlete, uşi trântite, muzică populară. Peste toate astea, antenele au mai recepţionat ceva: programul de ştiri. Aceeaşi tonalitate, aceeaşi voce alarmistă, acelaşi volum dat la maxim. Bătrânii din dreapta s-au trezit şi au pornit televizorul pe Antena 3.

În faţa tuturor sunetelor care veneau în valuri către mine, am închis ochii. Senzaţia de vertij a început să se domolească şi atenţia să se focalize pe un singur sunet. Prima oară l-am văzut pe vecinul care se întorcea de la baie, unde aproape îşi tuşise plămânii. Fiecare pas făcut pe parchetul alb din casa lui răsuna în urechile mele. Încet, la intensitate mică, a început să prindă contur dimineaţa omului cu tusea. L-am văzut cum s-a dus în bucătărie şi a pus ibricul de cafea pe aragaz. Cum a deschis geamul şi şi-a aprins o ţigară. Instant muzica a devenit mai puternică şi omul a tuşit. Fiecare acţiune a lui determina volumul melodiei pe care urechile mele o produceau cu ajutorul sunetelor recepţionate de antenele invizibile.

Am văzut-o pe doamna cu maşina de spălat şi cei trei copii mici care dădeau din picioare în patul pe care-l împărţeau cu un tată adormit. Am văzut degetele îngălbenite de tutun care au apăsat butonul de play al casetofonului din care a început să cânte muzică populară. Şi l-am văzut pe bătrânul cu părul pieptănat spre stânga şi cămaşa în carouri îndesată în pantalonii de pijama cum porneşte televizorul pe Antena 3, pentru ca după să plece în bucătărie, unde îl aştepta doamna lui, mult mai mică de statură decât el şi cu părul alb prins la spate, într-un coc fragil din care ieşeau câteva fire.

Am deschis ochii şi m-am uitat la ceas. 8:30. Am petrecut o oră plimbându-mă prin bloc. Mi-am atins speriată capul şi mi-a fost teamă de ce voi găsi acolo, dar nici urmă de antene. Le tot caut de-atunci în fiecare zi, fără succes. M-am ridicat atunci din pat. În fundal, auzeam urletele unei salvării şi plânsetul uşii de la intrarea din bloc. Cineva a plecat şi a lăsat uşa să se trântească în urma lui.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii