Binele care face rău

Dacă nu ai suficientă încredere într-un om ca să crezi că ştie ce îi trebuie şi să-l ajuţi să primească ce-şi doreşte, atunci în relaţia aceea tu ai puterea şi decizia asupra fericirii lui

Nu daţi banii pe prostii, luaţi banane la copii.

Unu. Muhamad Yunnus (câştigător al premiului Nobel pentru economie pentru serviciul de microcreditare Grameen Bank) spunea, la un moment dat, că de fiecare dată când pune bani în mâna unui om sărac, inevitabil ochii acelui om se luminează şi omul acela începe să se gândească ce poate face cu banii respectivi. Se deşteaptă. N-a avut de ce să se gândeacă la bani şi bunăstare înainte pentru că n-avea de unde porni.

Doi. Câţiva prieteni au făcut o cină şi au strâns bani pentru copiii unei familii. Apoi au mers şi au cumpărat hăinuţe, mâncare, şampon, pastă de dinţi, jucării şi dulciuri şi le-au dus familiei. Familia s-a bucurat mult. Mai ales copiii. N-aveau decât un pat în camera mică şi ei erau 10, dar au spus că se vor gândi cum să se descurce cu toate darurile neaşteptate şi speră să le ajungă cât mai mult.

Trei. O prietenă se întreba de ce ajung să sune sintagmele precum „asistat social” atât de peiorativ. Când nu se referă decât la oameni care au nevoie de un pic de ajutor să-şi regăsească sau să-ţi păstreze demnitatea.

Patru. Treceam pe la metrou pe lîngă domnul în haină militară care cere bani spunând că a fost regizor. De fiecare dată mi se strânge stomacul gândindu-mă la toţi oamenii pe care îi cunosc şi au început o viaţă normală, cu o familie care îi iubea, cu căţel care să le fie companion, cu mers la şcoală în uniformă curată şi a căror viaţă deodată s-a frânt dramatic fie din cauza unei întâmplări, fie a unor decizii nefericite.

M-am întrebat recent de ce când spun caritate nu o consider la fel de valoroasă ca orice alt gest de implicare (voluntariat, donaţii mici pe termen lung, donaţii mari punctuale, asumarea publică a unei cauze etc).

Abia punând gândurile de mai sus cap la cap mi-am dat seama.

Este vorba despre încredere. Dacă nu ai suficientă încredere într-un om ca să crezi că ştie ce îi trebuie şi să-l ajuţi să primească ce-şi doreşte, atunci în relaţia aceea tu ai puterea şi decizia asupra fericirii lui. Extrem de flatant pentru egoul nostru, dar împovărător pentru cel care a avut curajul să ceară ajutor.

Ni se întâmplă să credem că gestul de a da cuiva hainele noastre vechi este generos. Îmi pare rău, pentru mine se cheamă curăţenie de primăvară. Le-aş da dacă cineva mi le-ar cere. Dacă au valoare pentru cineva. Cum se întâmplă cu hainele donate pentru târgurile caritabile sau în cabinele Caritas.

Nu dau haine când mi se cer bani. Nu dau portocale sau mâncare mi se cer bani. Poate nu dau nici bani.

Dar cercetez. Cine-i cel care îmi cere. De ce îmi cere mie. Care e cauza pentru care cere. Fie că este vorba de un om sau o organizaţie.

Îi dau măcar respectul de a spune nu cererii lui fără a o înlocui cu o ofertă care nu-l ajută.

Veţi spune că ajutăm cu ce putem, nu toţi suntem milionari. Sunt cel mai de acord. Ce cred însă că merită să explorăm în adâncul nostru este de ce dăm acele lucruri pe care ni le permitem?

Dăm ca să simţim că am ajutat? Dăm ca să nu pară că n-am vrut să ajutăm?

Dăm de milă?

Poate că merită să vedem care e problema, izvorul răului care a făcut un om să ceară ajutor. Poate nu are unde să pună hainele pe care i le dai. Nu are cum le spăla sau apăra de hoţi. Poate n-are unde depozita atâtea alimente pe care i le duci tu o dată ca să nu faci 10 drumuri. Poate că aşa învaţă să fie asistat. Să aştepte. Să i se cuvină. Poate că are destule pulovere, dar n-are pantofi. Poate s-ar putea angaja, dar n-are buletin. Poate că nu-i spunem copilului care cerşeşte „Îţi dau de mâncare , dar nu bani”, ci punem mâna pe telefon şi chemăm protecţia copilului care să investigheze de ce copilul mic e pe străzi cerşind. Poate îl luăm de mână şi ne duce să vedem unde trăieşte. Poate ne asigurăm că primeşte o masă zilnică şi învaţă matematică.

Caritatea poate face mai mult rău decât bine. Caritatea ne face superiori şi ne răpeşte încrederea. Caritatea nu produce schimbare pentru că este punctuală.

Şi nu este o relaţie echidemnă. Dimpotrivă, răpeşte beneficiarilor speranţa la demnitatea unei relaţii egale.

Înţeleg şi dacă o astfel de relaţie în care mergeţi pe firul problemei şi identificaţi cauza şi apoi rămâneţi conectat până la rezolvare este împovărător şi poate părea epuizant. Dar avem tot timpul opţiuna să spunem nu şi atât. Nu pot, îmi pare rău dar vă doresc să găsiţi oamenii potriviţi să vă ofere ce doriţi.

Ce opţiuni avem? Să ne înfrângem impulsul de a face imediat ceva cu ceea ce avem (evident vor fi cazuri urgente în care intervenţia imediată poate fi salvatoare) şi să găsim cauza problemei şi o soluţie pe termen lung. Şi paote facem asta împreună cu alţii.

Cinci. Un  grup de doamne voluntare în Fundaţia Comunitară Făgăraş au mers de Crăciun să ducă cadouri copiilor din familii cu putere financiară redusă.

Au găsit o familie cu 8 copii care trăiau la marginea unui sat, cu multă dragoste şi îngrijire din partea părinţilor, cu un pat mare cu saltea de paie si 3 jucării puse frumos în pat. Familia are o sobă făcută dintr-un rezervor de camion. Doamnele au vrut să le ajute. Şi i-au întrebat ce ar avea nevoie. Oamenii au spus că vor o sobă cu plită pe care să poată găti pentru cei 8 copii. Atât. Pornind de aici, grupul de voluntari a început să întrebe - de unde îşi iau apa, dacă este construită căsuţa pe terenul lor, ce muncesc, de unde îşi iau de mâncare etc. În discuţii au decis că sunt două lucruri esenţiale pe care ei ca şi grup le pot face pentru această familie - să se asigure că nu vor fi evacuaţi de pe terenul pe care au început să-şi construiască o viaţă şi să îi ajute să ibă apă potabilă, ca să nu mai meargă 2 km zilnic. Ambele puteau fi rezolvate de primărie pentru că şi săparea unei fântâni (prima soluţie la care s-au gândit) nu era potrivită având în vedere că apa nu era potabilă. Aşa că au mers şi au discutat în şedinţele de la primărie şi au strâns 1500 lei pentru a fi contribuţia comunităţii alături de primărie pentru lucrările de aducere a apei potabile la marginea acelui sat. Rezultatul? O familie care se va putea spăla, va putea găti şi uda grădina. Impactul? Primarul a decis să îproprietărească acea familie şi alte şapte de prin sat  care stăteau în case părăsite de proprietari.

Adică 8 familii care au o şansă la demnitate.