Nu se mai face bine

Am un semn în frunte. De fapt, puţin mai jos şi mai aproape de sprânceana dreaptă. O dungă lunguiaţă, ca un canal de irigaţii sau un rid în poziţie de drepţi. Dacă mă priveşti, s-ar putea să nu-l observi. Va fi nevoie să te uiţi atent şi atunci va apărea. La 25 de ani am aflat însă că dunga de pe fruntea mea e semnul nepotrivirii mele în lume.

Credeam că ştiu povestea semnului de pe faţa mea. Nimic din ce-i al trupului meu n-ar trebui să-mi fie străin, dar adevărul despre dunga dintre sprâncenele mele mi-a fost spus abia de curând. Ştiam că atunci când am fost mică am căzut cu capul de pragul din casa bunicii. Pragul care făcea legătura dintre camera unde dormea mătuşa mamei şi camera unde a murit mama mamei, amorţită pe-o parte, cu spatele plin de viermi şi ficatul umflat de băutură. Pragul peste care păşeam mereu încălţată, cu toate că de partea cealaltă mă aştepta un preş bătut la războiul unei babe din sat. N-am prins niciodată preşul ăla curat, aşa cum nici şosetele mele nu s-au întâlnit prea des cu mizeria de pe el. *boof* şi m-am lovit cu capul tocmai de pragul ăla. Nu mi-a spus nimeni exact câţi ani aveam când s-a întâmplat. Undeva între 3 şi 5 ani, zicea mama. O perioadă din care ar trebui să am amintiri, dar eu căzând cu capul de pragul dintre cele două camere din casa bunicii nu-i o imagine care să se regăsească în nicio cuşcă interioară. Aşa că am crezut cele povestite de mama. Aveam între 3 şi 5 ani, am căzut cu capul de pragul casei, mi-am spart capul şi am rămas c-un semn. Aşa-mi spuse mama, aşa-mi spuneam şi eu când mă uitam în oglindă, aşa spuneam celor care ajungeau să-mi vadă semnul. Doar că adevărul era altul şi l-am aflat abia de curând.

Era vară. Mamaie avea toţi nepoţii în vizită. Bucuria era mare, căldura înăbuşitoare, joaca la ordinea zilei. De cele mai multe ori afară, iar când căldura ne făcea să ne topim pe picioare, intram în casă, unde joaca nu se oprea. Aşa s-a întâmplat şi-n ziua în care m-am ales cu semnul de pe frunte. Afară era prea cald pentru a ne putea juca, aşa că ne-am adăpostit în casă. Eu, o verişoară mai mică şi un verişor mai mare. Şi când joaca era mai frumoasă, eu am căzut cu capul de prag. Ţipete, urlete, strigăte. Dar nu din partea mea. Eu nu ziceam nimic. Urlau verişorii, să vină mama să aibă grijă de mine. Mama a venit într-un suflet, la fel şi o mătuşa. Dar eu tot nu ziceam nimic. Nu ştiam să zic ce s-a întâmplat, cum am căzut şi de ce-mi curgea sânge pe faţă. „A căzut şi s-a lovit. Ne jucam şi a căzut”, ar fi spus verişorul sau verişoara. Mama tremura. Avea între 24 sau 26 de ani şi singurul ei copil era mut de uimire şi cu faţa însângerată, fără să ştie ce se întâmplase. Nimeni nu zicea nimic şi mama m-a scos afară. M-a dus direct la găleata cu apă din curte şi a început să-mi cureţe faţa. Albastrul ochilor mei era înecat în lacrimi mute, mi-a spus ulterior mama. Plângeam, dar nu puteam să spun ce s-a întâmplat de am ajuns cu fruntea spartă. Şi nici mama n-a mai zis nimic, ci doar m-a dus înapoi în casă, unde m-a rugat să dorm puţin, „că o să treacă până te trezeşti”, am aflat că mi-a spus atunci.

În timp ce eu dormeam, verdictul asupra celor întâmplate a fost pus de-o mătuşă: „Fata nu e bine. Poate ar trebui s-o duci la cineva, să-i citească ceva. Nu vezi că nu zice nimic? Cum, cazi aşa şi te loveşti şi nu ştii să zici cum s-a întâmplat? Sigur ceva e necurat cu ea. S-o duci undeva, că dacă nu, n-o să ajungă bine. Ascultă-mă pe mine.” Şi mama a făcut ochii mari şi n-a ştiut ce să mai zică.

Am un semn în frunte, de fapt puţin mai jos şi mai aproape de sprânceana dreaptă, pe care nu-mi amintesc cum l-am făcut. N-am nicio amintire legată de ziua în care aş fi căzut cu capul de pragul dintre camerele din casa bunicii. Poate le-am ascuns atât de bine într-o cuşcă, că nu reuşesc să mai ajung la ele. Şi chiar dacă aş ajunge, mă tem că lacătele sunt atât de vechi şi ruginite, că nicio cheie nu le-ar mai putea deschide. Dar am povestea mamei şi cuvintele mătuşii: „n-o să ajungă bine”. Un refren pe care-l tot aud. Un refren rostit de oameni care nu-mi văd semnul de pe frunte, dar care-mi spun că ar trebui să mă fac bine.