Nu răspunzi la SMS!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Câteva episoade recente la care am fost martoră, de data aceasta în viaţa profesională, m-au dus cu gândul la un text scris acum caţiva ani. Descriam pe atunci întâmplări frapante, dar, credeam eu, totuşi izolate.

Timpul a demonstrat însă un fenomen într-o efervescentă expansiune, astfel încât textul a devenit chiar mai actual, motiv pentru care simt nevoia să-l reiau :

 „Îmi pare rău. Nu pot. Sper să nu mă urăşti", îi spune ea lui, cu trei săptămâni înainte de nunta îndelung plănuită pentru încununarea amorului dospit trei ani, printr-un SMS regulamentar încadrat în cele 160 de semne procustiene.

Altă ea, alt el, 35 de ani de căsnicie, doi copii. Mariajul avea ritmul lui bizar, acelaşi aproape de la început, dar încă împărţeau acelaşi pat. El se mută, nu spune nimic. Ea nu îndrăzneşte să întrebe. După o vreme, conchide că nu e doar o delegaţie. Pe rând, pe nesimţite, când nimeni nu era acasă, îşi luase şi din lucruri. Când mama ei era pe moarte, el îi scrie un e-mail: „Te aştept săptămâna viitoare marţi, la ora 13:00, la notarul Popescu, să semnăm actele de divorţ." Subiectul nu mai fusese abordat până atunci.

„Despărţirea modernă evocă perfect procedurile de concediere ale întreprinderilor (...) Culme a neruşinării: să-l concediezi pe celălalt printr-un SMS, ca pe un nimeni!", scrie Pascal Bruckner în eseul său Paradoxul iubirii, din 2009. De fapt, în special dacă imaginea companiei e în discuţie, concedierea poate fi chiar mai soft, se angajează consilieri şi psihologi care să atenueze impactul, mai ales când măsura nu e imputabilă salariatului, fineţurile fiind însă, cel mai adesea, motivate mai degrabă de diminuarea riscului reputaţional decât de orice altceva.

O prietenă sociolog punea comportamentul pe seama fricii de conflict, mergând pe ideea că, în ambele situaţii, protagonistul-expeditor urmărea cel mai probabil să evite un moment incomod. Confortul propriu justifică metoda, lăsarea deoparte a celuilalt. De îndată ce s-a terminat, cel altădată iubit nu mai merită nimic, nici curtoazia unei priviri. Mai mult, i se cere decenţa acceptării docile, neinterogatorii situaţiei. Trebuie să înţeleagă că nu mai e nimic de spus, de desluşit şi, foarte probabil, se va expune unui virulent atac dacă îşi permite să ceară explicaţii sau are neruşinarea articulării vreunui reproş. Nimic nu mai e relevant cu excepţia deznodământului fatal. Raporturile dintre foştii amorezi sunt reglate acum de legea sacră a libertăţii redobândite, a Eului propriu descătuşat. Sunt liber să simt şi să fac ce vreau. Nu îţi datorez nimic. Pentru mulţi dintre noi egoismul e o trăsătură greu de negat şi chiar mai greu de combătut. Dar recunoaşterea îl face mai puţin blamabil? E simpla asumare izbăvitoare? Ar trebui să ne îmbrăţişăm dezinvolt natura şi să o exhibăm cinic, în locul luptei cu sine, proclamând ţanţos sfârşitul ipocriziei, arogându-ne chiar un titlu de glorie? Fericirea personală ca ţintă supremă legitimează tot, permite orice mijloace, scuză cruzimea cu care fiara îşi devoră prada? Şi într-o lume a cărei configuraţie nu e la fel de clară ca a junglei, în care nu ştii niciodată de eşti călău ori victimă, leu sau căprioară, un răspuns afirmativ nu ne încremeneşte oare de frică la contactul cu ceilalţi şi goana lor cotropitoare întru atingerea fericirii pe care o visează? Iar alţii, de nu's nebuni, nu se vor feri la fel de noi şi de foamea noastră pantagruelică? Izolându-ne într-o sinistră, incurabilă singurătate, lăsându-ne fără destinatar la SMS, mai departe de beautitudine decât oricând.

 ------------------------------------------------------------------

„Nu vă speriaţi, doamnă. E groaznic.” (E. Ionescu)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite