O casă cu ochi şi urechi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO: Pexels.com
FOTO: Pexels.com

Am trecut pe lângă o casă cu ochi şi urechi. Când eram mică, aproape toate casele din cartier mi se păreau aşa. Mai ales una portocalie, pe care o zăream mereu la capătul unei străzi. Sincer, eram convinsă pe atunci că la casa aia portocalie se termina lumea.

În ziua de azi casele numai ochi şi urechi n-au. Sunt întortocheate şi ciudate. Dar într-o zi am trecut pe lângă una cu ochi şi urechi, iar în curte dormea la soare un câine gri, ciobănesc mioritic, care a simţit că m-am oprit să-l privesc şi a ridicat capul să vadă dacă prezint vreun pericol. După ce s-a convins că-s inofensivă, a picat la loc în somnul lui câinesc. Repede, aproape instantaneu, visând probabil că aleargă, a tremurat uşor dintr-un picior. 

Casa avea doi ochi simetrici, din termopan, urechi din tufe uscate şi o uşă întredeschisă, cu geam. Respira. I-am făcut cu mâna câinelui care alerga în vis şi am plecat mai departe, în drumul meu. Soare, mult prea mult soare pentru o zi de decembrie, plus ceţuri coborând din copaci. Ceaţă şi soare, blocuri urâţele, miros de cartofi prăjiţi la 10 dimineaţa, apoi alte câteva case fără ochi sau urechi. Şi, pe când îmi pusesem deja căştile, am observat o strălucire ciudată în dreapta, pe trotuar, ca atunci când soarele loveşte un ciob într-un punct, la kilometri distanţă, iar lumina aia ajunge până la tine. Numai că nu era la kilometri distanţă, ci la câţiva metri: mă întâlneam din nou, pentru a doua oară, cu casa cu ochi şi urechi. M-am oprit cu gura căscată, m-am uitat în stânga şi în dreapta şi m-am apropiat. Totul era neschimbat. Câinele dormea în curte, la soare, şi dădea uşor dintr-un picior. Aproape tot era neschimbat. De data asta uşa de la intrare era larg deschisă. Casa nu mai respira, ci striga de-a dreptul. 

Mi se întâmplase să mă întâlnesc de mai multe ori cu aceeaşi casă, dar nu în aceeaşi drum şi mai ales nu dacă mă îndepărtam de ea. Aşa că am considerat un semn că ar trebui să iau puţină viteză, mai ales că ceaţa era tot mai multă şi soarele tot mai slab. La următorul colţ, am decis să fac la dreapta, chiar dacă nu aveam de mers pe acolo, apoi m-am mai liniştit un pic, dar doar pentru un singur minut. Pentru că fix după un minut, m-am întâlnit din nou cu casa. De data asta n-am mai simţit nevoia să mă opresc, doar atât că am observat, în trecere, că ciobănescul care dormea în curte se trezise şi se apropiase de gard, aşa cum am observat şi că în prag se vedea o siluetă.

Aceeaşi casă de trei ori? Dincolo de blocurile din apropiere am văzut o macara, iar de pe un bulevard au ajuns la mine sunetele unei sirene. Am cotit iar. Stânga, dreapta, stânga, habar nu aveam unde mă aflam, în mod sigur nu acolo unde aveam treabă, în timp ce soarele se ascunsese de tot în ceaţă. A patra oară când m-am întâlnit cu casa, aproape n-am mai recunoscut-o, pentru că ceaţa înghiţise tot. Am văzut un om în curte, am auzit câinele lătrând şi am luat-o la fugă. Mi-am amintit de casa portocalie din copilăria mea, foarte diferită de cea care mă urmărea acum, dar cumva atât de asemănătoare. O casă definitivă, în care puteai intra o singură dată. 

Seara m-am întors pe jos. Şi locuiam departe. Foarte foarte departe. Ca de-aici până pe altă planetă.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite