O zi din viaţa unui visător psihosomatic

Visaţi. Dar nu visaţi în proprietăţi, visaţi în emoţii... Visaţi în vacarm de fluturi în stomac, în sentimente puternice cu rezonanţă în suflet şi palme transpirate, în îmbrăţişări calde ce îţi ard pielea, în ochi care văd până dincolo de prezenţa fizică, în gânduri care caută în mişcări browniene răspunsuri fără rost.

Visaţi în senzaţii de vals, noaptea, prin casă, pe timp de iarnă. Atunci când noaptea devine o zi un pic mai lungă odată cu întâlnirea de la ora 20 şi în casă predomină un miros de aer cald şi nud. Tălpile, mâinile şi nasul sunt reci iar la întâlnirea voastră se încălzesc subit, cu fiori în spatele urechilor. Tot trupul se transformă într-un Transfăgărăşan pe care se plimbă fiori  în curse de viteză mare, într-un circuit închis, din suflet până  în picioare, în sens dublu şi depăşiri periculoase.

Pahare pătate de vin dimineaţa, pe masă, care emană un miros aspru, amintind de amarul înecat în băuturi bahice, după o ceartă grea în suflet.

Apăsarea.

Nevoia de iertare.

Pantofii lipsă de la uşă.

Sentimentul că se urcă o pereche de mâini din stomac până în gât şi te asfixiază. Capul e greu şi vrei doar să prinzi o gură de aer, cât să-ţi răceşti mintea. Plămânii sunt grei, ochii umflaţi de somn şi plâns. Păşeşti departe de imaginea aia, prinzi curaj şi te apuci de-o parte şi alta a marii că să ieşi la suprafaţă.

Ai noroc, dimineaţa vine la pachet cu efecte miraculoase, alături de o cafea şi privelişti comuniste spălate de soare. E un peisaj lugubru dar ţi-e atât de cunoscut încât ţi-aduce siguranţă în suflet. Asta pentru că după atâţia ani şi atâtea astfel de momente, blocurile acelea rămân pe poziţii, mereu acolo, oferind o constanţă vieţii tale când restul în jur păleşte. Te simţi cel mai singur comis voiajor printre toţi oamenii care par că au rămas alături de tine obligat forţat, după atâţia ani. Aşa că găseşţi familiarul în sunetele din casa în care îţi odihneşti oasele la finalul zilei: scârţâitul podelei, sunetul geamului trântit de rafala de vânt, trosnitul mesei din bucătărie care parcă jeleşte după prezenţa ta.

Însă spaţiile goale sunt încă pline de o prezenţă dragă şi cuprind umbre grele pe care nici lumina nu le stinge. Urme grele şi apăsate, mirosuri impregnate de care nu poţi scăpa. Într-o astfel de ambianţă traiul de zi cu zi devine un maraton. Aşa se simte. Aşa ţi se taie respiraţia. Cauţi să ieşi, să explorezi, să evadezi din toată nebuloasa aia de mirosuri, cărţi „uitate“, datorii sufleteşti pe care speri să nu vi le achitaţi.

Începi să îţi redescoperi universul interior, te retragi în senzaţii de beatitudine scrijelite pe pereţi, în acorduri de La major. Înveţi să gestionezi emoţii cu exprimări puternice în senzorial, le explorezi, le laşi să te spele pe de-a-ntregul şi alegi să exişti într-un plan paralel cu realitatea (sau ce crezi că reprezintă realitatea).

Şi chiar şi în acele momente, vă rog, visaţi. Visaţi până când mintea a pictat deja scenarii greu de regizat de propria voinţă, în care tânjeala după o realitate particulară se traduce într-o fugă după viaţă şi momentul prezent, în care alegi să trăieşti cu o curiozitate nemâncată, de copil.

Visaţi până când prezentul devine uşor, simplu, aproape înconjurat de o iubire permanentă şi irevocabilă.

...până când îţi aparţii şi valsul devine uşor, în orice noapte, pe gresia rece şi cu geamul larg deschis.