Oameni care au luat-o la sănătoasa
0
Acestea sunt poveştile unor oameni obişnuiţi care au refuzat să mai trăiască în fotoliu. Istoriile lor recente se învârt acum în jurul unui concept: 42 de kilometri. Lungimea totală a marii curse cu viaţa.
Toţi cei care urmează să ia cuvântul au ceva în comun: într-o bună zi, s-au trezit nemulţumiţi de propria viaţă. Motivele sunt mai multe: de la simplu plictis şi nevoia de a face mişcare pentru a ieşi din rutină şi sedentarism, dezamăgiri profesionale, la cauze fizice, obezitate şi chiar spaima de moarte. În moduri diferite, fiecare dintre ei a descoperit, sau redescoperit, alergatul.
Asta la nivel primar, pentru că, în substrat, există aspecte mult mai profunde: lupta cu sine, nevoia de a se autodepăşi, necesitatea autoeducării, până la gradul de exactitate al unei maşini. Apoi, spre final, cursa în sine, marea bătălie cu asfaltul, deshidratarea, creierul ce-ţi strigă să te opreşti naibii odată, să te aşezi liniştit, să bei o bere şi nu te mai chinui de pomană cu lucruri d-astea groaznice.
De la acel moment, vieţile lor s-au modificat total. Sigur că da, alergatul este un hobby, în prima fază, dar atunci când îţi programezi întreaga viaţă în jurul lui, când te antrenezi aproape zi de zi, când visezi doar momentul în care îţi vei depăşi ceea ce, odată, părea o limită de neatins, ei bine, atunci, fuga asta organizată devine un stil de viaţă. Iar în jurul acestui concept modern şi de multe ori golit de prea dese utilizări stau poveştile acestor oameni, al căror mare vis a fost să poată spune, clar şi răspicat, următoarea propoziţie: „Am terminat maratonul“.
„M-am apucat din frică de moarte“
Emilian Isailă (45 de ani) e ziarist şi are la activ zece maratoane terminate şi alte patru neterminate. Îşi aminteşte cu precizie fiecare detaliu legat de momentul în care a decis să se apuce de alergat. Şi asta nu pentru că ar fi vreun maniac al detaliilor, obsedat să noteze în vreun carneţel fiecare activitate a zilei, ci pentru că decizia de a se pune în mişcare este direct legată de o perioadă ceva mai delicată a vieţii sale.
Totul începea în 2005, odată cu naşterea fiicei sale. „A fost perioada aia foarte stresantă de la început, nou părinte, eram şi foarte obosit, pentru că lucram ziua mult, nu dormeam noaptea şi am ajuns să mă neglijez şi să mă îngraş destul de tare. Am ajuns undeva, pe la 105 kilograme. Şi m-am speriat, mi-am zis că o să mor şi nu o să mai apuc să-mi văd fata mare“. Să-i vizualizăm, aşadar, programul din acea perioadă: în timpul zilei, la ziar (în perioada respectivă, Isailă era editor la „Evenimentul zilei“). Şedinţe, cafele, termene de predare, nervi, presiune. Apoi, seara, după vreun drum după scutece şi lapte praf, nopţi dormite parţial, cu o ureche în lumea viselor şi cealaltă aţintită spre patul fetiţei.
Decizia de a începe ceva nou devenea, aşadar, ceva mai mult. Era o decizie de a se salva pe sine, de a se extrage din programul acela infernal, care-l transformase în ceva ce ajunsese să desteste. Putea să aleagă lecturile, ieşirile periodice la cinematograf, câte o bere cu prietenii, lecţiile de tango sau de gătit supe pretenţioase. A ales însă sportul, intrând pe un teren care îi făcuse întotdeauna plăcere, dar pe care, recunoaşte, nu-l mai frecventase de ceva vreme: „Bine, îmi plăcea să fac sport, şi mişcare, întotdeauna mi-a plăcut, deci nu pornisem complet de la zero. Dar sport serios,
organizat, nu mai practicasem din clasa a IX-a de liceu“.
Nevoia unei motivaţii
Emilian Isailă FOTO: EDUARD ENEA
Teritoriul pe care intra ziaristul în 2006 era, la acel moment, unul aproape virgin. În Bucureşti nu se mai organizaseră maratoane de la un eveniment, mai degrabă izolat, ce avusese loc în 1993. În plus, nu vă imaginaţi că oamenii pe care-i mai vedeţi astăzi alergând prin parcuri sau pe străzi erau în acelaşi număr în acei ani. Anul trecut, spre exemplu, peste 5.000 de oameni, din 20 de ţări, invadau străzile Capitalei, cu ocazia organizării Maratonului Internaţional de la Bucureşti.
Însă, în 2006, puţini practicau acest hobby şi, mai important, foarte puţini vorbeau despre aşa ceva sau se pregăteau corespunzător. Marea provocare a lui Isailă a fost cea de a transforma alergarea în ceva constant. Nu vreo toană de o săptămână-două, nu un hobby. Trebuia ceva serios, care să-i consume abrupt timpul, să-l preocupe şi să-l stoarcă până la ultima fărâmă de transpiraţie. „Ieşeam să alerg, dar simţeam că am nevoie de o motivaţie ca să fac asta de cinci-şase ori pe săptămână. Aşa că am intrat pe net şi am început să citesc.“
Iar internetul i-a dat, chiar şi într-o formă primară, ceea ce-şi dorea. A găsit oameni ca el, angajaţi în timpul zilei la corporaţii multinaţionale, persoane lipite de scaune şi alergători pasionaţi în timpul serii. „Aveam tot felul de prejudecăţi d-astea, că maratonul e un sport de performanţă, că nu ştiu ce. Toate s-au dovedit neadevărate când m-am apucat serios de antrenamente. Iar când am dat peste textele oamenilor ăstora mi-am spus: «Gata, mă apuc de maraton».“
Un sport de rutină
Sub efectul redescoperirii noii vieţi, Isailă îşi transformă alergarea într-un mod de viaţă. Se agaţă cu disperare de programul draconic de antrenament, hrănindu-se moral din complimentele colegilor de la serviciu, cei care observau cum kilogramele se evaporă, săptămână după săptămână. Îşi deschide un blog, găzduit iniţial de ziarul la care lucra, transferat ulterior pe platforma online a cotidianului „Gazeta Sporturilor“. Aici îşi descrie metodele de antrenament, le dă sfaturi celor care vor să-i urmeze drumul şi povesteşte cum decurg cursele.
Când antrenamentele au început să-şi arate roadele, a apărut o altă problemă. Unde să alerge la maraton? „Am văzut că pentru mine cel mai accesibil era Maratonul de la Budapesta. În România, la momentul acela, nu se organiza niciun fel de maraton. Mi-am dat seama că, dacă vreau să particip acolo, am nevoie de un program de antrenament specific. Am găsit câteva, dar niciunul nu era adecvat pentru mine: erau fie prea grele, fie prea uşoare. Nu ştiam pe nimeni care să fi avut o experienţă ca a mea, să fi decis să se apuce de alergat la modul ăsta, deci nu aveam cu cine să vorbesc. Abia după şase luni de antrenament l-am găsit pe Marian Chiriac, care alergase deja un maraton, şi mi-a mai spus ce să fac.“
Acesta a fost catalizatorul. Când a trecut linia de sosire la Budapesta, Isailă a primit recompensa acelei decizii, luată într-o seară în care simţea cum viaţa trece pe lângă el ca o maşină dotată cu turbo-diesel. În sportul actual, toată lumea vorbeşte despre bani. Ei bine, vă va spune acest alergător, iată un domeniu în care banii vin pe ultimul loc, un sport individual, în care recompensa finală se apropie uluitor de scopul pentru care sportul a fost inventat: satisfacţia personală de a-ţi fi înfrânt propriii demoni, capacitatea de a te autodepăşi.
„Oricine vrea să se apuce serios de antrenamente pentru maraton trebuie să ştie că investiţiile cele mai mari sunt pantofii şi cronometrul. Pantofii sunt un element extrem de complicat, dacă vrei să alergi pe distanţe mari. Cronometrele sunt accesibile, pot fi şi 20-30 de lei. Dacă vrei să te apuci să alergi, trebuie să ai, în primul rând, un obiectiv. Ceva care să te ţină mai mult de o săptămână sau două. Al doilea lucru e să găseşti o schemă de antrenament care să nu fie demobilizatoare, dar care să te ajute să-ţi atingi obiectivul.“
Maratonul nu este o chestie fizică, ci mentală, spune, în încheiere, Isailă. Şi adaugă: „Insistă foarte mult pe rutină“. Însă ce diferenţă de sensuri ale aceluiaşi cuvânt! Ce diferenţă între rutina care l-a convins să se apuce de alergat şi noua rutină, cea în care obiectivul fiecărei zile este să-ţi autodepăşeşti performanţele trecute...
32
este numărul maratoanelor, semimaratoanelor şi crosurilor organizate, anual, în România.
Dacă vrei să te apuci să alergi, trebuie să ai un obiectiv clar. Ceva care să te ţină mai mult de o săptămână.
Emilian Isailă, jurnalist
În luptă cu recordurile
Există români care au excelat în alergare: fie au stabilit recorduri de invidiat, fie şi-au pus talentul în sprijinul unui scop umanitar, reuşind, printr-o simplă alergare, să facă mai multe decât alţii au reuşit prin zeci de conferinţe de presă. Andrei Roşu, spre exemplu, este primul român care a încheiat un ultramaraton, în Florida (SUA), anul acesta. „Double Iron“ a constat, atenţie, în parcurgerea a 7,6 kilometri înot, 360 de kilometri pe bicicletă şi 84 de kilometri alergare. Andrei a ocupat locul 22 din 38 la general. Şi asta într-un concurs monstruos, în care rata de abandon a fost de 33%. Un alt caz deosebit este cel al argeşeanului Florin Stanciu. Anul trecut, Stanciu a alergat, într-o singură zi, peste 150 de kilometri: din Priboeni, Argeş, până în Capitală şi, apoi, la numai o oră distanţă, în Maratonul Bucureştiului. La baza deciziei sale a stat o cauză nobilă: tragerea unui semnal de alarmă, privind pericolul despăduririi României.
Antrenamente troienite
Radu Donoiu
Când a decis să se apuce de alergat serios, Radu Donoiu ştia exact ce urmează să se întâmple, însă nu avea nicio idee despre cum vor decurge lucrurile pentru a ajunge acolo. Făcuse sport de performanţă în copilărie, gimnastică, fiind coleg de grupă şi cu Simona Păucă, una dintre campioanele olimpice de la Los
Angeles, din 1984.
Cu alte cuvinte, ştia că sportul, orice sport, de fapt, dacă vrei să-l urmezi serios, presupune, în primul rând, sacrificiu. În plus, nici alergatul nu reprezenta vreo noutate în viaţa sa: făcea, de ceva vreme, jogging, ba chiar participase şi la o probă de ştafetă maraton, în 2011. Era şi unul dintre vizitatorii blogului lui Emilian Isailă. Despărţiţi de blocurile şi străzile unui oraş, doi oameni visau să facă acelaşi lucru. În noaptea de Revelion din 2011, Donoiu a decis: va participa la un maraton. Iar, începând din ianua-rie 2012, se apucase deja serios de antrenamente.
În caz că aţi uitat, luna ianuarie a acelui an a fost acel moment în care troienele de câţiva metri blocaseră Bucureştiul, maşinile abia circulau, oamenii păreau pierduţi printre munţii de zăpadă, iar frigul cumplit imobilizase cetăţenii oraşului pe lângă calorifere. „A fost greu de tot, abia reuşeam să mă antrenez, dar m-am ţinut de program şi am reuşit să trec peste iarna aia“, povesteşte Donoiu.
De altfel, problema frigului şi a zăpezii avea să fie cea mai mică dintre dificultăţile implicate de noua sa tentativă. Mult mai dificilă a fost documentarea propriu-zisă, drumul de la un alergător pasionat la unul care-şi cunoaşte programul de antrenament. „Aici a fost greşeala mea. Mă rog, nu atât o greşeală, cât o conjunctură nefericită. Am început să citesc pe internet, să caut metode de antrenament, dietă, odihnă. Am pierdut un an aşa, tot schimbând una cu alta. Practic, pot spune acum că un an întreg m-am pregătit prost.“
Apar certitudinile
Problema, crede Donoiu, ţine de modul în care majoritatea sfaturilor şi metodelor descrise pe internet se conturează în jurul noţiunii de „cantitativ“, ignorând partea mai importantă, cea „calitativă“, a modului în care alergi.
Răspunsurile au venit de la medici specializaţi, dar şi de la antrenorul de atletism al unui prieten stabilit în Germania. Iar de aici au început să se lege lucrurile. Mai întâi, alimentaţia. „Cam 70% ar trebui să fie carbohidraţi. Ei sunt benzina corpului. Aici vorbesc despre paste, orez, cartofi, pâine neagră. Apoi, proteinele. Un alt lucru despre care nu se vorbea era modul în care vremea de afară schimbă alergarea. Căldura mare schimbă total tehnica de alergare.
O altă greşeală se leagă de faptul de a bea apă multă în timpul cursei. Priviţi şi fotbaliştii, în timpul pauzelor de hidratare. Iau câte o gură de apă, restul scuipă. La căldură mare esenţial este modul în care îţi asiguri bagajul de calorii“, explică Donoiu.
Mai multă voinţă
Radu Donoiu nu este un alergător profesionist, nu trăieşte din asta. Are 44 de ani şi conduce o firmă de instalaţii din Bucureşti. Alergă în timpul liber, după posibilităţi. A participat, până acum, la trei maratoane. Pe două le-a terminat (în Israel şi la Bucureşti), al treilea a rămas fără final (cel din Germania). Spune că, poate cu excepţia călătoriilor mai ample, care necesită bani de drum şi cazare, participarea la astfel de manifestări sportive nu este costisitoare din cale-afară.
„Dacă m-aş fi dus la Boston, de exemplu, ar fi fost mult mai scump. E diferenţă de fus orar, eşti practic nevoit să ajungi cu o săptămână înainte. Plus drumul cu avionul, taxa de înscriere. Însă, aici, în Europa, un maraton într-una din marile capitale costă aproximativ 500 de euro. Alergarea nu este un sport exclusivist. Ca să te apuci de ea ai nevoie doar de o pereche de încălţări sport potrivite. Iar dacă ştii unde să le cauţi, cheltui cel mult 100 de euro pe o pereche. Atât. În rest, voinţă şi dorinţă de a face ceva“, spune Donoiu.
„Când alergi, te vezi ca-n palmă“
Lucian Ioniţă
„Am participat la cinci maratoane: Barcelona, Roma, Paris şi de două ori la Bucureşti. Am reuşit să le termin pe toate. Nu prea îi înţeleg pe cei care nu le termină. Dacă începi tare, riscurile să te accidentezi sunt mai mari. Aşa că e bine să începi încet, pentru că finalul unui maraton e departe. Eu, când nu mai pot, încep să merg. Şi aşa, mers-alergat, mers-alergat, termin cam în cinci ore un maraton.“ Aşa începe povestea lui Lucian Ioniţă (40 de ani), managing director la Sanoma Hearst.
Povestea de iubire şi aventură dintre Ioniţă şi alergat se leagă de o dezamăgire profesio-
nală. În 2009, criza din presa scrisă izbucnea cu putere. Ziarele plănuiau închiderea ediţiilor tipărite, bugetele pentru publicitate scădeau dramatic, mulţi oameni, mulţi cu experienţă serioasă în domeniu, ajungeau peste noapte pe stradă. „Mi-am zis: «Finalul nu-i aici». Chestia cu alergatul a fost ca un «revenge» (n.r. – răzbunare) faţă de viaţa profesională. Când alergi, îţi mai pui gândurile în ordine. Te vezi ca în palmă“, povesteşte Ioniţă.
Cizelarea personalităţii
A început să alerge când avea 97 de kilograme şi se apropia vertiginos de 100, iar locul ales pentru curse era un parc mare. Se ambiţiona când vedea bătrânei alergând mai repede ca el. Ioniţă spune că a ales alergatul ca „să-mi cizeleze personalitatea“, dar netezirea aceasta nu a fost de la început atât de lină. „Timp de trei luni alergam câte trei kilometri şi nu mai puteam. Acum alerg câte o oră pe zi, iar în weekenduri alerg cam 21 kilometri, adică un semimaraton. Şi am ajuns la greutatea de 85 de kilograme.“
Acum, Lucian Ioniţă aleargă peste tot unde poate ajunge. Spre exemplu, cu o săptămână şi ceva în urmă era la Paris, la maratonul organizat anual în capitala Franţei, unul dintre cele mai mari din Europa. Şi spune că există ceva diferenţe între costul taxelor în România şi cele din Vest, dar nici chiar în măsură să descurajeze pe cineva care şi-a pus în minte să termine o cursă. ;
Cum să alergi corect şi sănătos
Zeci de mii de oameni aleargă pe Champs-Elysees, din Paris, la maratonul organizat în fiecare an
Să facem un scurt exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem, aşadar, că aveţi între 30 şi 45 de ani, fără vreun trecut sportiv deosebit (partidele de fotbal din spatele blocului şi jocurile copilăriei nu se pun), duceţi o viaţă sedentară, împărţită între drumurile acasă – serviciu şi, ocazional, câte o ieşire cu prietenii.
Apoi, într-o bună zi, vă daţi seama că nu e tocmai în regulă. Că aţi vrea să faceţi mişcare, să evitaţi sedentarismul, să daţi jos kilogramele în plus sau, pur şi simplu, să vă simţiţi fizic mai bine. Priviţi prin parc la oamenii pe care-i puteţi vedea în fiecare seară şi dimineaţă alergând şi vă decideţi că vreţi şi voi asta.
În fond, ce poate fi mai puţin costisitor, mai la îndemână şi mai natural decât mişcarea în aer liber? Apoi, după câteva săptămâni în care lucrurile au mers bine, luaţi marea decizie: să vă ţineţi de alergat, la modul cât se poate de serios, pentru ca, în final, să puteţi concura la manifestările sportive organizate ocazional.
Cu alte cuvinte, să faceţi un stil de viaţă din această combinaţie dintre mişcare, aer curat, sănătate, pe de-o parte, şi adrenalina sau lupta cu sine pe care ţi-o dă un concurs sportiv.
Ei bine, veţi vedea, după cum o spunea şi Radu Donoiu, veţi ajunge în curând într-o mică încurcătură de natură teoretică. Internetul abundă în informaţii de profil, mulţi alergători au bloguri în care-şi descriu antrenamentele, mai există şi marea categorie a celor care aleargă, fiecare cu propriile sfaturi şi experienţe. Câte din toate acestea sunt bune şi, mai ales, câte pot fi aplicate şi în cazul vostru? Există o metodă „clasicizată“ deja, unanim recunoscută şi acceptată de toţi cei care consideră alergatul mai mult decât un simplu sport?
Câteva reguli
Răspunsul este, evident, nu, dar, cu toate acestea, există totuşi lucrări de specialitate folosite ca relative standarde în domeniu. Ceea ce înseamnă că, deşi nu toţi le acceptă în întregime ideile expuse sau au critici legate de anumite abordări, calitatea majorităţii informaţiilor nu poate fi negată, nici utilitatea acestora. Una dintre aceste lucrări este „Basic Marathon Training“, scrisă de americanii Don Garber şi Leigh Ann Berry, carte care-şi propune să ofere sfaturi ample, defalcate pe toate zonele de interes, pentru toţi cei care vor să alerge corect şi sănătos pe o distanţă mai mare de 7 kilometri. Să le luăm, aşadar, pe rând.
Carbohidraţii la putere
Orice cursă începe cu pregătirea. Iar pregătirea presupune, în primul rând, adaptarea corpului la cerinţele presupuse de un antrenament serios. Hidratează-te foarte bine în ziua în care vrei să alergi. Bea multă apă înainte şi după antrenament, până cu două ore înaintea alergării. În timpul antrenamentului propriu-zis, bea foarte puţină apă.
Consumă alimente naturale cu un conţinut ridicat în carbohidraţi, pentru a-ţi da energie (cereale integrale, paste, fructe, seminţe), dar şi alimente bogate în proteine pentru a-ţi întări musculatura (carne, ouă, brânză). Nici laptele nu ar trebui să lipsească deoarece calciul e vital în acest caz.
Dacă antrenamentul este mai intens, poţi lua şi suplimente de Calciu, Magneziu şi Zinc. Un meniu energizant poate fi obţinut dintr-o combinaţie de iaurt, musli, goji, seminţe de dovleac şi miere. Iar dacă tot suntem la alternative, băuturile energizante care conţin, în general, zahăr şi coloranţi artificiali pot fi înlocuite cu apă cu seminţe de chia, lămâie şi miere.
Echipamentul necesar
Alergarea la sala de fitness pe bandă este foarte diferită de alergarea în aer liber: e mai puţin solicitantă şi nu creează rezistenţă. Aşa că dacă vrei să simţi cu adevărat că alergi, ieşi în aer liber. Impedimentele le ştim cu toţii: vreme potrivnică, relativ puţine locuri amenajate pentru astfel de antrenamente, maidanezi etc.
O soluţie foarte bună este, în acest sens, pista de atletism din dotarea unor stadioane. Pe lângă faptul că este special amenajată pentru astfel de activităţi, suprafaţa acesteia este mai moale şi mai prietenoasă cu încheieturile şi ligamentele picioarelor. Asfaltul poate fi mai dur şi poate cauza dureri de genunchi şi de spate.
În ceea ce priveşte echipamentul, vei avea nevoie de o pereche de adidaşi cu talpa mai groasă, flexibili, colanţi sau pantaloni de trening, un tricou dintr-un material care respiră (nu bumbac) şi un prosop. Atât! Fără echipamente scumpe şi tot felul de accesorii.
37
de mii este numărul maxim al alergătorilor admişi la Maratonul din Paris.
Portret al alergătorului la antrenament
Orice antrenament începe cu o alergare uşoară, aproximativ 1 kilometru. Apoi, roteşte capul, braţele, corpul. Când alergăm, nu folosim doar picioarele: tot corpul este în mişcare. Poţi face şi genuflexiuni, rotiri de glezne şi de genunchi. Apoi se trece la întinderea picioarelor, însă niciodată pe muşchii neîncălziţi, pentru că acest lucru poate cauza probleme, afirmă autorii cărţii „Basic Marathon Training“.
În cazul alergării de anduranţă respiră profund şi adânc, trage cât mai mult aer în tine. Încearcă să respiri „din burtă“, atât pe nas cât şi pe gură. Dacă te vei concentra asupra respiraţiei, vei putea menţine un ritm şi, astfel, vei dobândi mai multă rezistenţă. Esenţială în alergare, ca şi în orice alt sport, este postura. Trebuie să stai drept, cu privirea înainte, nu către picioare sau către pista de alergare. De asemenea, mâinile trebuie să fie la nivelul şoldurilor, iar coatele - îndoite la 90 de grade.
Mişcarea braţelor se face din umăr pentru a se păstra mereu acest unghi. Este considerat greşit să alergaţi cu mâinile îndoite în partea superioară a corpului, pentru că astfel închideţi cutia toracică şi va intra mai puţin aer în plămâni. Palmele să fie relaxate, fără a strânge pumnii. Nici faţa nu trebuie să fie încordată.
Ciclul de cinci zile
Şi acum, antrenamentul propriu-zis. Aleargă uşor, într-un ritm care îţi permite să vorbeşti cu persoana de lângă tine (dacă nu e nimeni, încearcă să adaptezi ritmul de alergare cu bătăile inimii). Aleargă câte o oră, de două-trei ori pe săptămână, şi treptat poţi mări ritmul.
Nu te aventura de la început să alergi patru-cinci zile pe săptămână; pot apărea probleme cardiologice sau dureri de oase. Oferă-i corpului tău cel puţin o lună de acomodare cu noul stil de viaţă.
După prima lună, a sosit momentul diversificării antrenamentului, pentru a învăţa corpul, plămânii şi inima să poată rezista în cazul unui efort mai intens. Din acest moment, antrenamentele devin mult mai bine structurate.
Ziua 1. Alergare de anduranţă: cinci-zece kilometri în ritm normal.
Ziua 2. Sprinturi sau „lansate“. Aleargă rapid circa 200 de metri. Apoi aleargă uşor sau mergi încă 200 de metri. Urmează, din nou, un sprint de 200 de metri, continuat cu mers sau alergare uşoară. Poţi face trei sau patru astfel de combinări. Vei vedea că sprinturile, deşi sunt puţine, sunt mai solicitante decât alergarea de anduranţă. Atenţie: trebuie să fii foarte bine încălzit înainte de alergarea de viteză.
Ziua 3. Alergare de 800 de metri, trei ture. Ai nevoie de un cronometru, dar este suficient să ai şi un telefon mobil care măsoară timpul pentru fiecare tură. Încearcă să alergi aproximativ 800 de metri în aproximativ
4 minute - 4 minute şi 15 secunde. Apoi, mergi normal timp de 3 minute. Repetă cei 800 de metri de trei ori.
Ziua 4. După încălzire, aleargă 2-3 kilometri, apoi treci la exerciţiile speciale: alergare 100 de metri cu genunchii la spate, apoi 100 de metri alergare cu genunchii la piept. Foarte bun pentru întărirea articulaţiilor şi a muşchilor este următorul exerciţiu: fandări de pe un picior pe altul în săritură. Puteţi face 20 de astfel de fandări, în patru ture. Tot în ziua 4, dacă eşti pe un stadion, e bine să alergi şi pe scări.
Ziua 5. Alergare de anduranţă, pe o distanţă de 10-15 kilometri.
La finalul antrenamentului de alergare mergi uşor câteva minute. Apoi repetă exerciţiile pe care le-ai făcut la încălzire şi axează-te mai mult pe întinderi. Şi nu uita să bei multă apă, însă numai după alergare. Ar fi bun chiar şi un pahar cu lapte.
Drumul spre marele trofeu
Nimic neobişnuit, am (re)început să alerg acum doi ani, înspăimântat de modul de viaţă pe care ajunsesem să-l duc şi de proporţiile hidoase pe care le luasem. Aveam destul de des stări de vomă, îmi scăzuse imunitatea, de vreun an apăruse un junghi permanent sub coaste, în partea dreaptă, analizele îmi ieşeau tot mai prost, iar nivelul colesterolului îi şoca pe doctori de fiecare dată.
Aşa că, într-o dimineaţă friguroasă de martie, am dat prima tură de lac în Parcul Circului din Bucureşti. 300 de metri. Atât am reuşit să alerg, înainte să mă opresc sufocat. Aveam 92 de kilograme (cu ocheade discrete spre 93) şi o pauză de 20 de ani de la ultimul antrenament serios, consumat în adolescenţă, pe vremea când câştigam fără probleme concursurile şi nu-mi păsa că organizatorii de la federaţie inversau timpii, pentru ca fiul colonelului să iasă primul pe hârtie şi să intre în circuitul naţional.
Două decenii înseamnă mult. Foarte mult. În martie 2011, când am reînceput să alerg, nu mai ştiam nimic. Nici măcar cum să mă încălzesc. Am luat-o, practic, de la zero. Am reînvăţat să fac exerciţii, să alerg, să respir. Primele antrenamente au fost cele mai grele. Ceva-ceva rămăsese, totuşi, din trecutul îndepărtat, ştiam că aşa va fi şi eram pregătit, am trecut cu stoicism peste toate senzaţiile neplăcute care însoţesc schimbarea asta radicală. Nici nu-mi puneam problema de a participa la vreun concurs, aş fi fost foarte fericit dacă reuşeam să slăbesc puţin.
Progresul n-a venit peste noapte. A durat câteva săptămâni până am reînvăţat cum se păstrează suflul. Alergam 1,2 kilometri şi gata! Febră musculară, greşeli la încălzire, sprinturi în pantă soldate cu accidentări... Inestimabile au fost sfaturile lui Emi Isailă, colegul care se apucase de alergare cu vreo cinci ani înainte.
Să te împrieteneşti cu tine însuţi
Am ajuns la 85 de kilograme în vreo 30 de zile. Apoi n-am mai slăbit. Dar cel mai mare câştig este sănătatea în sine. Durerile au dispărut în vreun an. Stările de vomă – la fel. Am alergat iarna, la minus 12 grade, fără să răcesc, şi vara, la plus 35, fără să leşin. Am alergat uneori dimineaţa, la ora 7.00, alteori seara, după ora 21.00. Nu mai gâfâi când urc scările şi nici nu mai obosesc în drumeţiile din Piatra Craiului. M-am reîmprietenit cu propriul meu corp. Am învăţat să-mi ascult organismul care-mi spune ce alimente îmi priesc şi ce nu. Nu mai suport mirosul de prăjeli şi de fast-food. În schimb, mănânc cât şi ce vreau fără să-mi mai fac griji pentru greutate.
Am devenit mai rezistent, mai calm, alergările lungi sunt un sfetnic bun şi, uneori, o excelentă sursă de inspiraţie. Pentru cei sperioşi, subliniez că nu m-a atacat niciodată niciun câine, nu m-am lovit, nu mi-am rupt picioarele, n-am făcut infarct, n-am răcit dacă a fost mai frig sau dacă a bătut vântul şi nici n-am avut vreun alt incident neplăcut sau periculos. După peste 200 de antrenamente şi cam 1.750 de kilometri parcurşi, vă garantez că să alergi în parc e safe, sănătos şi interesant.
Cât priveşte concursurile, am început la cursa populară a Maratonului de la Bucureşti din toamna lui 2011, apoi am făcut cursa de 10 kilometri în următorul concurs internaţional, din vara trecută, iar astă-toamnă, în octombrie, am terminat proba de semimaraton (21 de kilometri) la Maratonul Bucureşti 2012. Peste o lună voi alerga al doilea semimaraton, la Bucureşti, şi-mi propun să-l termin cu 10 minute mai repede faţă de precedentul.
Marele trofeu, maratonul, e însă altceva. Cei 42 de kilometri sunt însăşi chintesenţa maximei „fără efort nu poţi avea niciun merit“. Maratonul înseamnă altă rigoare, altă alimentaţie, altă strategie, altă răbdare. L-am ratat de două ori, dar nu contează. Am învăţat din greşeli şi, uneori, drumul este mai important decât ţinta. (Matei Udrea)
Tinereţe fără bătrâneţe
Maratonul este un sport al extremelor. Unul dintre miturile eterne legate de acest sport se leagă de vârsta la care îl poţi practica. Veţi auzi, probabil, de nenumărate ori propoziţia „Sunt prea bătrân ca să mai alerg constant“. Ei bine, contraexemplul perfect este al alergătorului Fauja Singh (foto), cel care a decis, anul acesta, să se lase de competiţii, la 101 ani, după ce a încheiat, de-a lungul vieţii, nouă maratoane. „Deşi am devenit din ce în ce mai slab şi mă retrag, am încă o inimă tânără. Voi încerca din răsputeri să rămân aşa în acest mediu competitiv“, a spus Fauja. La polul opus se află, ironic, un alt Singh, Budhia, considerat cel mai tânăr maratonist din lume. Vândut la vârsta de 2 ani de către mama sa, Budhia a fost pedepsit de părintele adoptiv, fiind obligat să alerge până la epuizare. După cinci ore, micuţul încă fugea. Testele medicale au arătat că inima lui Budhia se comportă normal, chiar şi după o alergare de câteva ore. Până la vârsta de 4 ani, Budhia Singh încheiase deja 48 de maratoane.
„Am început când mi-am dat seama că-s foarte gras“
Publicistul Ion Cristoiu (foto, 65 de ani) nu este maratonist, dar povestea sa este foarte cunoscută. La mijlocul anilor ’90, pe când era redactor-şef la „Evenimentul zilei“, Cristoiu a reuşit una dintre cele mai spectaculoase transformări „de imagine“, la propriu, aproape peste noapte.
Senzaţionala transformare
Într-un timp record, ziaristul supraponderal, a cărui obezitate gravă era un fel de brand personal în România, s-a „topit“. Povestea senzaţionalei transformări care a făcut vâlvă la vremea respectivă în ţară este spusă chiar de protagonistul evenimentului. Ion Cristoiu: „Am început să alerg prin 1995, atunci când mi-am dat seama că sunt foarte gras. S-a întâmplat într-o dimineaţă când am venit pe jos la Casa Scânteii, unde aveam sediul redacţiei, şi era să leşin. M-am speriat atunci şi am spus: «Gata, nu se mai poate! Trebuie să slăbesc!». Şi am început să merg pe jos, să alerg, am învăţat să şi înot... Mi-am luat profesor! Vă daţi seama, la 40 şi ceva de ani, să învăţ să înot! E un declic, un moment-cheie pe care trebuie să-l treci: atunci când ajungi la apă adâncă şi nu-ţi mai este frică. Atunci când, chiar dacă ştii că sunt metri de apă sub tine, ai conştiinţa că, indiferent de asta, tu vei rămâne la suprafaţă...“.
A fost o lecţie importantă pe care Cristoiu o împărtăşeşte acum: „Revenind la alergare, aici e un truc. Totul ţine de programul pe care ţi-l faci şi este musai să-l respecţi. Acum nu mai alerg, dar în fiecare zi dau la pedale pe bicicleta medicinală. Îmi pun filme poliţiste, din astea cu bătăi, ca să nu mă plictisesc şi ca să mă fure acţiunea, şi uneori uit de timp, pedalez chiar mai mult decât îmi propusesem. Ei, şi acum, dacă eu sar peste antrenament, nu mă simt bine! Ştiu că am ceva de făcut. Atunci, în ’95, în 5-6 luni am slăbit, în total, cu alergare şi regim alimentar, vreo 20 de kilograme“.
La alergare e un truc. Ţine de programul pe care ţi-l faci şi este musai să-l respecţi.
Ion Cristoiu, jurnalist
Imagini în mişcare
Mario Garcia este considerat un „guru“ al presei mondiale moderne. A redesenat ziare şi reviste de tradiţie precum „The Wall Street Journal“, „The Miami Herald“, „The Philadelphia Inquirer“, „Handelsblatt“, „Die Zeit“, sau „Paris Match“. Ba chiar a fost şi în România, în 2009, fiind angajat pentru o schimbare de estetică a „României libere“. Când nu se ocupă de concepte de imagine, Garcia aleargă.
„În fiecare dimineaţă alerg. Îmi iau aparatul foto cu mine, strâng poze ale diferitelor oraşe în care mă aflu. Îmi spun: «Dacă locul acesta nu este un oraş bun pentru alergat, atunci nu o să accept slujba». Alergatul mă ţine în formă“, declara Garcia, într-un interviu pentru publicaţia „Miami Magazine“.
Viaţa de globe-trotter i-a adus lui Garcia şi o premieră, cel puţin interesantă. În octombrie 2011, a alergat, în dimineţi consecutive, în oraşele Hong Kong, Atena, Berlin şi Nisa. De curând, a participat la maratoanele din Copenhaga şi New York.
Acest articol a apărut în „Weekend Adevărul“.
Se încarcă comentariile...
