Oameni singuri şi cu capul plecat

„La ce te uiţi aşa? Pe tine nu te-a învăţăt mă-tă să nu te holbezi? N-ai televizor acasă? Care e problema ta ce fac eu? Vezi-ţi de treaba ta şi lasă-mă pe mine să-mi educ copilul aşa cum vreau eu. Fără bătaie nu învaţă”, spune un tată. Un om cu capul plecat se îndepărtează de el.

„Da, dar el e şeful! Hai mai bine să rezolvăm noi problema, să nu-l mai deranjăm cu asta. Ştii că se enervează şi tot pe noi pică. Ah, şi între timp, verifică ce am făcut acolo, că tu eşti mai atentă decât mine şi te pricepi mai bine. Eu mă duc acasă”, spune o şefă unui cap plecat peste tastatură.

„Să nu te aud! Pentru asta e vară, s-o ajutăm pe mamaie prin curte. Tu nu vezi şi singură ce multă treabă e de făcut? Doar n-ai venit aici să stai. Hai, treci în curte şi rupe buruienile ce-au crescut printre pietre. După, poate te las şi pe tine pe drum cu fetele. Doar te-a lăsat tac-tu în grija noastră, nu? Faci ce-ţi spunem noi, că ştim mai bine”, spune un unchi unei nepoate care n-are curaj să ridice privirea din cimentul crăpat din curtea bunicii.

„Astăzi trebuie să stai cu fata! Asta dacă nu vrei să speli toate rufele. Şi n-o mai ţine doar în casă. Să ştii că n-am uitat şi dacă nu stai cu fata, te spun. Le spun alor tăi că m-ai făcut proastă şi să vezi atunci păţeşti. Treaba ta...”, spune o verişoară alteia mai mici.

„Mă duc mâine cu ea la spital şi am nevoie de bani. Trebuie să-i dau ceva şi asistentei şefe, că se face că nu mă vede ori de câte ori ies la fumat. Înţelege, n-am cum să nu ies la fumat. Doar câteva minute departe de pereţii albi, paturile cu gratii şi braţele pline de înţepături şi care zac pe cearşafuri murdare. Ţin capul plecat, îi dau dreptate când se preface că mă înjură, îi pun ceva în buzunar şi uite aşa pot face faţă zilelor care încep cu un vas de sânge spart, continuă cu statul la coadă la vreun ecograf şi se termină în urletele unui copil ţintuit la pat din cauza descărcărilor electrice din propriul cap. Şi doar eu văd ce rămâne în urmă. O privire pierdută, o mână ce caută altă mână, două pastile pe zi, una dimineaţa şi alta seara, şi o posibilă tumoare pe vreun organ. Aşa că ţin capul plecat pentru trei minute de pauză”, spune o mamă obosită.

„Eşti o ticăloasă. Nu ţi-am zis niciodată nimic, nici măcar „dă-te mai încolo” şi te-ai trezit să-mi ţii socoteală pentru ce fac? Exact ca mă-tă. Şi aia face doar ce a învăţat de la mă-să. Să te mai aud vreodată că-mi ceri ceva. Dispari din faţa mea!”, spune un tată beat.

„Data viitoare să taci. Să nu-i mai zici nimic. Când îl vezi că are chef de ceartă, taci din gură şi nu mai spune nimic. Lasă-l ca pe el, mamă. Şi până la urmă, e bărbat, ştie el mai bine decât tine. Ai făcut ceva de ţi-a dat pumnii ăia. Taci din gura data viitoare şi nu-i mai întoarce vorba bărbatului. Mai bine să dea în tine decât în copil”, îi spune fiicei o mamă bătută toată viaţa de un soţ alcoolic.

„Până la urmă, oricum ar fi situaţia, tu stai în apartamentul lui şi n-ai ce să comentezi”, îi spune mama fiicei.  

Într-o seară, am văzut un om. Era singur într-o piaţă, chiar în mijlocul ei, şi avea capul plecat. Adevărul e că nu era doar plecat, ci îşi proteja capul cu întreg corpul. N-am putut să-mi dau seama dacă era bărbat sau femeie, cum nici n-am putut fi sigură dacă nu cumva priveam un cadavru. Un cadavru în mijlocul unei pieţe, într-o seară în care oamenii erau prea grăbiţi să vadă pe lângă cine trec. Era tare frig în seara aia şi omul era îmbrăcat doar cu o geacă. Roz cu verde. Verde în partea de jos, roz în partea de sus şi la mâneci. Eram din ce în ce mai sigură că privesc un cadavru îngheţat şi inima a început să-mi bată cu putere. Îmi era frică şi mă pregăteam să ţip şi să alerg spre corpul din faţa mea, când am văzut cum, anesteziat, corpul mi-a răspuns sub forma unei expiraţii. N-am văzut aburi în jurul lui, iar umflarea corpului pe inspiraţie a întârziat să apară. „Uite că acum se duce. Mă uit la un om care moare, fără să fac nimic. Un om cu capul plecat, ascuns de restul lumii în văzul întregii lumi, care este pe cale să moară. Fugi la el, ce mai aştepţi?” Cu mintea alergam deja spre el, tâind în viteză distanţa dintre noi, dar trupul meu era la fel de împietrit ca cel la care mă uitam.

Treceau oameni pe lângă el şi nimeni nu se oprea. Treceau oameni pe lângă mine şi nimeni nu vedea frica din privirea mea, care arăta precum cel mai provocator zâmbet. Simţeam cum îl pierd, cum ultima fărâmă de viaţă se scurge din el sub privirile mele şi-mi urlam în cap să mă mişc. Îmi loveam picioarele, dar mâinile nu făceau nicio mişcare. Îmi muşcam degetele îngheţate şi voiam să simt sânge fierbinte pe buze şi pe dinţi, dar aveam degetele acoperite cu mănuşi de piele şi mâinile erau în buzunarele călduroase ale gecii de iarnă. „Ce faci??? De ce nu te duci la el. Moare şi tu stai să te uiţi. Mişcă!!!”, îmi spuneam plângând, dar nicio lacrimă nu curgea pe chipul care zâmbea în frigul nopţii. Îmi pierdusem controlul asupra propriul corp. Îl simţeam cum începe să se mişte, dar direcţia era greşită. Mă îndepărtam de corpul care zăcea ghemuit în mijllocul pieţii, cu capul plecat, ascuns în geaca în două culori şi pe lângă care treceau oameni.

Mă îndepărtam cu viteză şi loveam oameni în fuga mea. Oameni care acum mă vedeau, mă înjurau şi mă loveau la rândul lor. Am fugit din faţa omului care murea şi am ajuns într-o piaţă.

Acum îmi dau seama că port o geacă în două culori. E geaca pe care mama mi-a cumpărat-o când aveam 6 ani şi pe care am purtat-o până în clasa a II-a. După a ajuns la o verişoară de la ţară, că nimic nu se aruncă şi hainele acoperă generaţii întregi de trupuri goale. Port din nou geaca de la 6 ani. Nu ştiu cum s-a întâmplat asta. Şi mă doare capul. Vai, cum mă doare capul! „Cineva să mă ajute! O să-mi explodeze capul”, strig din mijlocul pieţii în care mă aflu. Picioarele nu mă mai ajută şi cad. În mijlocul pieţii, pe pietrele reci. Oamenii trec pe lângă mine, dar nimeni nu mă bagă în seamă. Nu mă vede nimeni. Şi-mi e frig. Atât de frig. Şi capul mă doare aşa de tare, că simt că nu-l mai pot ţine drept. Îl las să-mi cadă între picioare. Stau ghemuită în mijlocul unei pieţe. E noapte şi e frig şi oameni trec pe lângă mine. Îmi e somn. Cred că voi adormi.... Nu mai simt nimic. Expir.