Oamenii bogaţi au riscul de a îmbătrâni ridicol. Mai ales bărbaţii

Hugh Hefner, alături de soţia sa FOTO Reuters

Bătrâneţea este o artă. Bătrâneţea frumoasă este un exerciţiu în înţelegerea de sine, în înţelegerea celor din jur, în înţelegerea propriului corp. Bătrânii frumoşi îmbătrânesc cu discreţie. Enigmatici şi cuminţi.

Însă oamenii bogaţi nu îmbătrânesc discret. De la o vârstă începe goana după „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte". Banul cumpără orice. Oare aşa să fie? 

Oamenilor bogaţi, celor cărora viaţa nu le refuză nimic, le este mult mai greu să îşi accepte propria slăbiciune. Şi pornesc o cursă contra cronometru împotriva firului tors de ursitoare. Iar societatea de consum este pregătită să vândă tot felul de leacuri şi intervenţii menite să păcălească timpul.  

Cosmetica este o industrie care înfloreşte indiferent de criză. Creme peste creme, creme de tot felul. Există cremă pentru ochi, cremă pentru frunte, cremă pentru buza de sus, cremă pentru buza de jos, cremă pentru vârful bărbii. Vopsele, masaj, diete, vitamine. Aceasta este fază întâi în lupta împotrivă propriei „date de expirare".   

Dar faza întâi este doar trecătoare. Şi este o fază benignă. Acceptată social, acceptată de majoritatea oamenilor, femei sau bărbaţi. Iar unii devin dependenţi. Ca de un drog uşor. Şi ritualurile cosmetice devin o introducere spre drogul mai puternic. Însă numai cei bogaţi îşi permit drogurile cele mai puternice.  

În cursa pentru tinereţe fără bătrâneţe, în timp, cremele încep a fi înlocuite de ace, seringi, bisturie, seruri, injecţii, infuzii. Vârsta devine o boală. Procesul normal al vieţii devine ceva patologic. Şi, culmea, frumuseţea devine urâciune, iar ridicolul începe să câştige teren, încet, încet.

Riscul de ridicol este cu atât mai mare cu cât contul din bancă este mai gras. Lupta cu timpul se poate transforma într-un vârtej fără scăpare. Şi trebuie să ai bani. Chirurgia plastică e devenit una din ramurile cele mai bănoase ale breslei medicale, fiind oferită celor care îşi pot permite astfel de intervenţii. Iar prima intervenţie este doar deschiderea cutiei Pandorei. Va urma a doua, apoi a treia, apoi cine mai ţine socoteală?  

Oamenii bogaţi şi bătrâni se transformă în caricaturile propriilor persoane. Şi toţi seamănă între ei. Piei întinse la maximum peste pomeţi exageraţi, sprâncene suspendate, buze umflate, păr implantat şi vopsit. Se fac inserţii de pectorali la bărbaţi, de bicepşi, de ce muşchi vrei tu.  

Bărbaţii sunt ridicoli mai ales prinr-un patetism tăcut. Blonda din dreapta, cea care a luat locul soţiei prea bătrâne pentru aşa un bărbat de succes, în loc să fie o dovadă a virilismului devine un simbol al slăbiciunii. În loc să adauge valoare şi respect bărbatului, devine un fel de accesoriu încărcat de un ridicol trist.   

Bărbaţii bogaţi sunt orbi la propriul ridicol. Mai ales pentru că sunt înconjuraţi de oameni care fie le sunt subalterni ce servesc complimente pe bandă, fie sunt bărbaţi bogaţi şi bătrâni ca şi ei, cu blonda lor personală în dreapta.    

 Anna Nicole Smith şi J. Howard Marshall

Iar noi, oamenii obişnuiţi, stăm aşezaţi pe canapea şi privim spectacolul vieţii, cu ridicolul şi drama sa. Tragedie sau comedie, depinde de perspectiva fiecăruia. Oricum finalul este acelaşi. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Basmul meu preferat. „Valea Plângerii" a fost cel mai bun lucru care i se putea întâmpla lui Făt-Frumos. Aşa a fost trezit la realitate.    
 

Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.