Pierdut răsuflare. N-avem recompensă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ai patru ani. Lumea ce te-nconjoară pare atât de mare în timp ce-ţi întinzi braţele slabe încercând s-o cuprinzi. Vrei să îmbrăţişezi lumea, s-o faci a ta, să nu-i mai dai drumul, s-o transformi în jucăria ce-ţi păzeşte somnul de prânz.

Întinzi braţele şi încerci s-o cuprinzi, dar ele rămân goale. Nimic nu se cuibăreşte la pieptul tău, lumea e prea mare pentru un copil de doar patru ani ghemuit într-un pat de plastic de grădiniţă. Cu braţele goale, adormi. Şi visezi cum tu eşti mare şi lumea e mică. Cum eşti un uriaş care priveşte în jos la lumea pe care acum o poţi cuprinde cu braţele. O lume întreagă aleargă în braţele tale şi tu o îmbrăţişezi pe toată. Ai braţele pline şi eşti fericită, dar simţi cum picioarele încep să-ţi tremure. Lumea din braţele tale creşte şi devine tot mai grea, în timp ce tu eşti iar mică. Lumea creşte, tu scazi. Şi brusc simţi cum două braţe te trag cu putere din pat. Două braţe de femeie puternică te ridică din lumea viselor direct în lumea grădiniţei de la colţul străzii. „Hai, trezeşte-te odată. Aşa, stai în picioare şi lasă-mă să-ţi fac patul. Ce te tot clatini aşa? Gata somnul!” Şi ai devenit iar mică într-o lumea prea mare, unde două braţe te smulg cu putere din somnul de după amiază şi te pun direct în picioare, ca pe-o păpuşă din cârpe care stă după cum vrea cel ce-o manevrează. Dar vine o zi când cârpele se-nmoaie şi păpuşa nu mai stă în picioare. Cade şi se zvârcoleşte pe jos, în timp ce urlă de frică şi durere sub privirile îngrozite ale femeii cu braţe puternice, care acum nu mai smulg pe nimeni din somn. Urletele se termină într-o baltă în care zace o fetiţă de 4 ani care tocmai a avut o criză de epilepsie. Şi lumea pe care fetiţa dorea s-o cuprindă cu braţele a uitat să mai răsufle.

Ai 25 de ani şi-n piept un cronometru. L-ai pornit în momentul în care ţi-ai luat ultimul bagaj din casa părinţilor şi ai închis uşa în urma ta. De-atunci vezi doar cifrele cum fug şi pe tine încercând să ţii pasul cu ele. Alergi dimineaţa, când lumea încă doarme. Alergi la prânz, când lumea toată aleargă şi ea. Alergi după masa, când lumea respiră puţin. Alergi seara, când lumea se târăşte. Alergi noaptea, când deja nu te mai poţi opri şi ai găuri în pantofi. Alergi şi nu-ţi dai voie să te opreşti, altfel cronometrul te va învinge. Alergi având în gând ideea că nu vrei să ajungi ca mama ta, care şi-a pus cronometrul pe pauză şi priveşte doar cum îi strălucesc luminile sub piele. Alergi şi tălpile-ţi iau foc. Alergi şi sfârşeşti într-un tub alb din plastic, unde-ţi acoperi urechile şi speri ca din ele să nu-nceapă să-ţi curgă sânge din cauza sunetului care zgârie. Şi acum nu mai alergi. Abia te mai ţii pe picioare când cobori din tubul alb. Nici măcar nu te târăşti, ci zaci pe un scaun unde aştepţi. Aştepţi şi simţi cronometrul cum îţi apasă pieptul şi-ţi pierzi răsuflarea.

Ai 40 de ani. Lumea începe să devină tot mai mică şi curată pe măsură ce înlături ce e putred în ea. Rupi cu mâinile goale, fără milă, orice buruiană otrăvitoare ce ameninţă să se extindă şi să ia în stăpânire ce nu-i aparţine. Nu-ţi e frică de nimic din exterior, pentru că nimic nu te poate atinge. Ai impresia că-n cei 40 de ani ţi-ai căptuşit interiorul şi l-ai făcut capabil să reziste oricărei lovituri venite din exterior. Şi ai avut dreptate. Lovitură după lovitură, nu te-ai clintit niciun centimentru, n-a căzut nicio grindă de rezistenţă. Nicio lovitură exterioară n-a putut să te doboare. Dar acum eşti sub pământul rece, închis într-o  ladă de lemn căptuşită cu material alb lucios. Nu exteriorul te-a doborât, ci interiorul. Lovitura ce te-a dărâmat şi ţi-a luat ultima răsuflare a venit din interior. Te-a lovit atât de puternic, că n-ai putut să mai rezişti şi-ai căzut cu capul pe birou. Acolo ţi-ai dat ultima suflare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite