Stil de viaţă

articolul anterior articolul urmator

Prietenii se judecă, nu se acceptă...!

0
8 Jun 2016 04:11:31
Adrian Munteanu
Niste prieteni...
Niste prieteni...

Una din cele mai inepte butade ce ne mănâncă viaţa şi ne periclitează drumul (oricum) anevoios către înţelepciune, e aceea care ne învaţă, din străbuni, că suntem oameni de treabă numai dacă ne luăm prietenii fix aşa cum sunt ei, necritic şi îngăduitor, fără dorinţa trufaşă de-ai schimba şi (mai ales!) fără vreun interes!

Părerea că prietenia ar fi dezinteresată e un clişeu moralizator lipsit de acoperire: nu există prietenie fără plăcere şi folos, zicea Alexandru Paleologu.
 
Şi bine zicea! Unui om normal, fără vocaţie de samaritean, nu-i este pur şi simplu îngăduit, din respect faţă de propria-i fiinţă, să facă în viaţă nimic fără un INTERES! Ba chiar şi samariteanul are interesul lui, nobil, superior, dar eu doresc să vorbesc aici despre semenii mei obişnuiţi. 
 
Adevărat, cu referire la oamenii din viaţa noastră (dar nu numai), cu cât acest interes legitim şi necesar este mai bine conturat şi mai riguros urmărit, cu cât latura spirituală va predomina faţă de toate celelalte, inclusiv faţă de plăcerile trupeşti şi mai ales în raport cu câştigurile materiale, cu atât suntem mai evoluaţi, pe scara umanităţii noastre. E una din măsurile fundamentale ale inteligenţei noastre, în definitiv. 
 
Atunci când deschidem uşa şi poftim în viaţa noastră un om, iar acesta nu aduce cu sine un dar, o îmbogăţire sufletească (şi cele culturale ne vor îmbogăţi tot sufletul, într-un final, acesta e sensul culturii, cred eu), comitem păcatul timpului irosit”, unul din cele mai grave păcate omeneşti.
Se spune că prietenii adevăraţi nu se judecă. Nimic mai fals! Cu cât un prieten ţi-e mai drag, cu atât trebuie mai aspru, dar cinstit, judecat!
Suntem datori faţă de noi înşine şi/sau faţă de toţi oamenii cărora le suntem obligaţi, să ne preţuim timpul, ca şi cum ar fi al lor, şi să nu-l risipim în relaţii interumane sterpe, goale de miez, care nu aduc plusvaloare” în viaţa noastră.
 
Cui suntem obligaţi, pe Lumea asta, e o altă problemă fundamentală la care zicalele nu găsesc, îndeobşte, un răspuns corect. Nu voi insista acum asupra ei, dar eu cred că doar copiiilor noştri le suntem cu adevărat datori, şi lor însă cu o limită (de timp, cel puţin). 
 
Se spune că prietenii adevăraţi nu se judecă. Nimic mai fals! Cu cât un prieten ţi-e mai drag, cu atât trebuie mai aspru, dar cinstit, judecat! Un prieten adevărat e îngerul” nostru din viaţa reală (dar dacă e, de fapt, chiar Îngerul...?!). Însuşi rostul adânc al prieteniei este nevoia fiecăruia dintre noi de a fi judecat de către prietenii noştri! Ei sunt singura noastră oglindă, ultima şi totodată cam singura noastră şansă de a ne cunoaşte pe noi înşine în fiecare clipă, tot mai temeinic, şi de a ne corija metehnele, cele altfel incorigibile... 
 
La rândul nostru, suntem moralmente obligaţi să ne răsplătim prietenii printr-o judecată la fel de activă şi sinceră. De fapt, mai mult chiar, căci faţă de noi şi de oamenii cu care avem legături de sânge nu vom putea fi vreodată cu adevărat obiectivi. Prietenii noştri devin astfel şansa noastră unică de a fi ceva mai buni, de a ne răscumpăra păcatele încă din timpul vieţii noastre pe Pământ, o ocazie esenţialmente diferită faţă de cea pe care ne-o dau descendenţii...
 
În viaţa unui om există trei tipuri majore de relaţii:
 
1. Relaţiile de FAMILIE, „de sânge”, „impuse” de destin, niciodată libere alegeri, în sensul real al cuvântului, de multe ori o binecuvântare, dar nu întotdeauna! Faţă de părinţii, copiii, fraţii şi surorile noastre nu vom putea fi niciodată cu adevărat sinceri şi realişti (şi nici nu trebuie, n-ar fi omenesc). Sunt relaţii „pe viaţă”, de regulă, situate deasupra (sau în afara) eticii omeneşti, ce nu trebuie nicidecum confundate cu celelalte şi nici comparate, direct sau indirect.
 
2. Relaţiile sentimentale, IUBIRILE din viaţa noastră, situate undeva între cele „de sânge” (cu care se pot lesne confunda, emoţional, mai ales atunci când se transformă în legături perene, oficiale sau nu) şi prietenii, de care se diferenţiază prin faptul că nu sunt alegeri preponderent raţionale, ci dictate de inimă (cel mai iraţional organ), în cea mai mare parte. Obiectivitate redusă, aşadar, multe iluzii şi hiper-toleranţă...
 
3. Last but not least, relaţiile de PRIETENIE, cel mai rar şi implicit cel mai valoros tip (deşi spuneam că niciuna din cele trei categorii nu trebuie să se compare direct sau să se excludă una pe alta).
 
În terna şi cvasiinstinctiva noastră existenţă, prietenia este singura conexiune între oameni (ce poate fi) strict raţională, esenţialmente voluntară, bazată pe varii afinităţi şi interese legitime! Unica noastră liberă alegere autentică!
 
Spre deosebire de primele două categorii, de fondul prieteniei ţine efemeritatea ei, liberul arbitru pierzându-şi noimă fără o confirmare periodică. Altfel spus, nu există prietenii „pe viaţă” - altfel decât întâmplător şi irelevant deci, în context -, aşa cum nu există nici iubiri „pe viaţă”. A nu se confunda cu loialitatea şi onoarea, trăsături de caracter, mai degrabă, ce pot exista şi de sine stătător, prin raportare la sine, „în oglindă”. Prietenia nu poate dăiunui în lipsa prietenului.
 
Atenţie însă, amestecul de iubire şi de prietenie, acel „ceva” ce rămâne între doi oameni atunci când dispare iubirea, uneori veşnic, e o relaţie aparte, greu clasificabilă şi cu atât mai greu de descris, aproape inefabilă, un fel de „Sfânt Graal” al relaţiilor, poate cea mai frumoasă legătură interumană posibilă. Greu şi rar se întâmplă însă, cu adevărat...
 
Devii prieten cu un om aflat într-un anumit stadiu al existenţei lui. Îl cunoşti, îl analizezi, decizi dacă prezintă vreun interes (!) pentru tine, de abia apoi îl accepţi, aşa cum e ÎN ACEL MOMENT şi-l poti considera prieten (despre amiciţii şi alte „şpriţuri omeneşti/româneşti” îmi voi spune - lapidar - părerea către sfârşit). Desigur, fără reciprocitate nu există o prietenie (spre deosebire de relaţiile de familie şi de iubire, care presupun un fel de reciprocitate pasivă, sau chiar inexistentă afectiv...)
 
Dacă însă acel om, acelaşi om (aparent), se schimbă, în rău, aşa cum se schimbă oamenii, în general, sau îşi pierde minţile, cum mai putem, pentru bunul Dumnezeu, să mai vorbim de o prietenie reală si validă (ca un fel de obligaţie)?! Aşijderea divorţului, există şi ieşirea dintr-o prietenie.
 
Fireşte, se poate spune că, aidoma, există şi dezmoştenirea sau repudierea părinţilor, tot libere alegeri. În viaţa reală ele sunt însă excepţii, iar eu încerc aici să „clasific”, spre mai buna mea gândire şi - îndrăznesc să sper - şi a dvs., diversitatea normalităţii, nu pe cea e deviaţiilor.
 
O subcategorie (calitativ; ea este - evident - majoritară cantitativ) a relaţiilor pe care le avem de-a lungul vieţii cu oamenii este cea care decurge din „ciocnirile inevitabile”, întâmplătoare (în sensul rău; într-un sens profund, nimic nu e întâmplător, ştim...), pe care le avem cu puzderia de oameni care ne mănâncă degeaba zilele (la propriu şi la figurat), în tot felul de colegialităţi şi vecinătăţi şi amiciţii. Şi nebunii.
 
Acei oameni nu contează. Îi puteţi liniştit accepta aşa cum sunt.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările