Primii ani uitaţi ai copilăriei: de ce pier amintirile noastre?

Primul dinte, primul pas şi aproape orice eveniment important din primii trei ani de viaţă ai unui copil rămân prezenţi în amintirea celor de lângă el. Unde dispar amintirile noastre, le putem recupera vreodată? Dar, mai ales, de ce ţinem minte anumite fragmente, scoase parcă dintr-un vis sacadat al copilăriei?

Francis Csedrik are 8 ani şi îşi aminteşte multe evenimente de când avea 4 ani sau chiar mai puţin. A fost vremea în care a căzut „cu capul pe podeaua din marmură” şi s-a lovit rău, ziua în care cineva a furat maşina familiei, când „tata a fugit după hoţ” sau dimineaţa în care a găsit un pui negru de pisică în casă. 

Dar Francis se uită mirat la mama lui, Joanne Csedrik, când aceasta îl întreabă de o vacanţă din Filipine, de pe vremea în care avea 3 ani. „Am zburat mult cu avionul şi am mers de două ori cu barca, mai ştii?”, încearcă aceasta să-i amintească. Lui Francis i s-au şters complet din memorie amintirile din acele săptămâni. 

Este un exemplu clasic al fenomenului cunoscut drept amnezia copilăriei. „Majoritatea adulţilor nu au amintiri din primii trei, trei ani şi jumătate ai vieţii lor”, spune Patricia Bauer, profesor de psihologie la Universitatea Emory. 

Oamenii de ştiinţă cunosc fenomenul de mai bine de un secol. Dar numai în ultimul deceniu au început să înţeleagă de ce amintirile copilăriei timpurii încep să dispară, dar, mai ales, care sunt amintirile care vor supravieţui timpului şi cum creăm o autobiografie completă cu amintiri din primii noştri ani. 

Amnezia începe încă din copilărie

Pentru o lungă perioadă de timp, oamenii de ştiinţă au crezut că uitarea intervine din cauza creierului copiilor, care este incomplet dezvoltat şi nu poate reţine atâtea amintiri pentru evenimente specifice. În anii '80, Bauer, împreună cu alţi cercetători, au început să testeze amintirile bebeluşilor nu mai mari de 9 luni, care se foloseau de gesturi sau chiar obiecte în locul cuvintelor. 

„Am descoperit că până şi înainte de a împlini un 1 an, copiii îşi aduc aminte evenimente anume din trecut”, spune Bauer. Aşa că, de ce au adulţii dificultăţi în a-şi aminti acea perioadă a vieţii lor?

Mai multe studii au dovedit că la un anumit moment al copilăriei, oamenii pierd accesul la primele lor amintiri. Aşa că, acum câţiva ani, Bauer şi Marina Larkina au decis să studieze un grup de copii pentru a vedea ce se întâmplă cu amintirile lor în timp ce cresc. 

La vârsta de 3 ani, copiii „înregistrau” toate discuţiile părinţilor auzite, evenimente întâmplate, de la vizita unei rude până la ziua petrecută într-un parc de distracţii. Pe măsură ce copiii creşteau, cercetătorii investigau cât anume îşi mai aduceau aminte. 

Aşa au descoperit că până la vârsta de 7 ani, cei mici îşi aduceau aminte în jur de 60% din evenimentele petrecute cu patru ani în urmă, în timp ce copiii de 8 sau 9 ani îşi aduceau aminte mai puţin de 40%. „Ceea ce am observat, de fapt, este modul în care se instalează amnezia copilăriei”, spune Bauer. 

„Nu este clar încă de ce amintirile din copilăriei sunt atât de fragile. Cel mai probabil are legătură cu structurile şi circuitele neuronale care stochează evenimentele pentru aducerile aminte viitoare”, explică Bauer. 

Când un copil are mai puţin de 4 ani, sistemele cerebrale sunt încă imature. „Nu înseamnă că nu funcţionează, doar că încă nu merg eficient, aşa cum vor funcţiona mai târziu în copilărie şi la maturitate”, spune cercetătoarea. 

Amintirile care rezistă 

Totuşi, unele amintiri vor rămâne pentru tot restul vieţii şi supravieţuiesc amneziei care îmbracă toate formele memoriei de la începutul vieţii. Aceasta este şi concluzia lui Carole Peterson de la Memorial University din Newfoundland. Un exemplu, spune aceasta, este genul de amintire asociată cu o culme emotivă. 

Peterson a arătat cum copiii care au fost la spital, de urgenţă, când aveau 2 ani sau mai puţin de atât, pentru tăieturi, căzături sau lovituri, îşi amintesc experienţa. „Au fost momente intense, din punct de vedere emoţional. Am descoperit că şi 10 ani mai târziu, copiii îşi aduc aminte multe detalii din acele întâmplări”, spune Peterson. 

Francis Csedrik (8 ani) îşi aminteşte întâmplarea care a fost urmată de camera de urgenţă a spitalului. Era la şcoală când un prieten i-a propus să-l care jos, pe scări. Francis nu a vrut, dar prietenul său nu l-a ascultat. Atunci a picat pe podeaua de marmură. 

Francis avea 4 ani atunci. Dar un alt copil din studiile lui Peterson îşi aduce aminte de o întâmplare petrecută când avea 18 luni. Era ziua în care mama lui s-a dus la spital pentru a-i naşte surioara. „Îşi aminteşte cum plânge pe podeaua din bucătărie şi-şi aduce aminte cât de supărat era. Imaginea lacrimilor sale pe linoleum este încă puternică în mintea sa”, spune cercetătoarea. 

Descoperiri ca acestea conving tribunalele din toată lumea să accepte şi mărturiile copiilor-martori, scrie npr.org. În trecut, perspectiva în sălile de judecată era că un copil nu poate face diferenţa dintre realitate şi fantezie. Dar studiile arată clar că graniţa dintre cele două lumi este evidentă pentru cei mici, dar şi că „numărul amintirilor este uimitor de mare”. 

Puterea poveştii

Un alt element care determină dacă amintirea va rămâne sau nu este asocierea ei cu o poveste, într-un spaţiu şi un timp clar, cu o naraţiune coerentă a evenimetelor, spune Peterson. „Acestea sunt amintirile care vor supravieţui timpului”, spune Peterson. 

Se pare că părinţii joacă un rol important în ceea ce un copil îşi va aminti mai târziu. Cercetările arată că atunci când un părinte ajută copilul să ofere formă, structură şi context unei viitoare amintiri, este foarte puţin probabil ca această să dispară. 

Este un lucru pe care Joanne Csedrik l-a încercat cu Francis, încă de când s-a lovit la cap. La început, vorbea doar cu mama lui despre eveniment, dar recent a început să scrie despre el în temele de la şcoală. „Îmi place să scriu povestea aceasta, pentru că nu vreau să o uit”, spune Francis. „Pentru că îţi aduce aminte să ai grijă, ca să nu se mai repete niciodată”, adaugă mama lui. 

„Cred că este o zi de care îmi voi aduce aminte întotdeauna”, spune Francis. 

Există şi un motiv care ţine de evoluţie în păstrarea unor amintiri timpurii. Copiii, de exemplu, îşi aduc aminte poveştile despre pericol, riscuri şi răni şi vor supravieţui pentru a deveni adulţi. 

Iar poveştile devin importante în funcţie de diferite motive, în adolescenţă. Acea este perioada în care oamenii încep să pună cap la cap micile poveşti strânse de-a lungul copilăriei într-o poveste mare a vieţii, „pentru a explica ce fel de persoane sunt”, explică Peterson. 

Citeşte şi:

De ce unii oameni ţin minte visele, iar alţii nu

Drama unui Forrest Gump: omul care a mers până acum 54.000 de kilometri în amintirea copiilor săi