Televizorul de pe dulap

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În sufragerie avem un televizor alb-negru. E cocoţat pe dulap, aşa că dacă vrem să ne uităm la telejurnal sau la Dallas trebuie să stăm cu capul dat pe spate, iar la final avem gâtul puţin strâmb. Când eşti mic e şi mai greu, dar eu fac eforturi.

Oricum pe mine cel mai mult mă interesează Teleenciclopedia, care se difuzează sâmbătă seara. Habar nu am când e sâmbăta şi când e lunea, nici ce e Teleeneciclopedia, dar ştiu că-mi place melodia de la început şi îmi mai place să mă uit la animale pe care nu le-am văzut în viaţa mea în realitate. Toate sunt alb-negru. Dacă m-aş întâlni cu ele pe stradă probabil nici nu le-aş recunoaşte. 

Cum trece toamna, în sufragerie se face frig. Apoi se face ger. Eu am un pardesiu verde, care mă pişcă şi pe care trebuie să-l port când merg în sufragerie. Mama mă echipează de fiecare dată când ne pregătim să ne uităm la televizor, închide toţi nasturii pardesiului, iar eu îl urăsc. Îi simt atingerea aspră pe gât şi sunt prizoniera lui. Dar pardesiul verde e biletul meu de intrare în camera cu televizor, aşa că îl accept fără comentarii. 

Pe casă avem o chestie de fier căreia tata-i spune antenă şi cu care prindem sârbii şi bulgarii. Ce o mai însemna şi asta, desigur, numai oamenii mari ştiu, pentru că eu niciodată nu am văzut în casă sârbi sau bulgari, de fapt nici măcar nu ştiu cum arată, cert e că îi prindem în televizor uneori şi atunci ne uităm la “Daktari film”, unde personajul meu preferat este un leu care priveşte cruciş. 

Am văzut un leu în realitate la grădina zoologică din oraşul bunicilor. Leul real era tare leneş, nu avea chef nici măcar să se ridice, în timp ce leoaica se plimba din stânga în dreapta şi din dreapta în stânga, iar cineva mi-a spus că de aici vine zicala “se plimbă ca leul în cuşcă“. La aceeaşi grădină zoologică am auzit o poveste, cum că acum mai mulţi ani leul, aşa, leneş, cum era, a scăpat din cuşcă într-o zi şi a muşcat un copil. Aşa că trebuie să stăm departe de leu. Aşa cum trebuie să stăm departe şi de urs, pentru că am auzit şi o altă poveste, cum că tot mai demult un copil a căzut într-o zi în grota ursului şi a fost mâncat, evident. Cel puţin doi copii mâncaţi până acum şi de asta trebuie să fiu atentă. Leul de la televizor însă este drăguţ, la fel şi maimuţa, nu ca maimuţele din aceeaşi grădină zoologică. Acestea din urmă m-au scuipat când am vrut să mă apropii de ele şi cred că chiar au râs sau cel puţin au chicotit. 

Uneori mama şi cu mine ne uităm şi la Telecinemateca, pe care o recunosc tot după melodia de început, dar şi după faptul că uneori femeile se pupă cu bărbaţii sau se ceartă sau se împuşcă şi noi stăm pe pat şi privim cu ochii în lacrimi, iar dacă e toamnă târzie eu am pe mine şi pardesiul, care mă împiedică să mă concentrez. Într-o seară vedem un film de groază: un monstru cu ochii albi aflat într-un tren tot muşcă oamenii şi-i contaminează. De fiecare dată când apare monstrul, eu mă ascund în spatele unei perne albastre, dar mă uit totuşi foarte puţin, un centimetru, pe deasupra ei. Luni întregi după acea seară, cercetez cu atenţie partea albă a ochilor tuturor oamenilor pe care îi cunosc.

Ani mai târziu, în locul televizorului alb-negru apare unul color. Îl cocoţăm tot pe dulap şi continuăm să ne uităm la el cu gâtul strâmb, iar o rudă venită în vizită ne spune că la următorul cutremur televizorul va fi primul care o să ne cadă-n cap. 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite