Un nărav românesc: halitul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Românul şi foamea. Despre năravurile româneşti s-a scris pe larg şi temeinic. Le-au denunţat psihologii poporului român. Le-au trecut în revistă scepticii. Le-au luat peste picior scriitorii satirici. Aşa cum sunt ei, scriitorii satirici, puţini, extrem de puţini la o literatură de mărimea literaturii noastre, dovadă că noi, românii, suntem incapabili să ne dovedim necruţători cu noi înşine.

Printre năravurile demascate deja de moralişti – de la ispita trăncănelii până la toleranţa blajină faţă de viciu, şi el blajin, desigur – nu l-am întâlnit până acum pe cel dezvăluit de Tudor Arghezi în tableta „Cinci pâini şi trei peşti“, tipărit în „Mişcarea“, 11 ianuarie 1931. Istorisirea unei întâmplări cu o cucoană picată ca din cer în hala de peşte îi oferă lui Tudor Arghezi prilejul de a se mira de un nărav moldo-valah: Marea crăpelniţă:

„Mirarea venea de la o populaţie care de cincizeci de ani se ospătează la fiecare masă bine, iar de sărbători cu deosebire. Friptura, peştele, piftia şi vinul n-au lipsit niciodată bucureştenilor de sărbătorile din decembrie şi ianuar, orice s-ar fi întâmplat, după cum bătrânii povestesc că timp de o sută de ani, câţi au apucat unii dintr-înşii, în România nu a suferit niciodată de foame, mai mult de o jumătate de ceas, nici un om. Pe vremea când o familie întreagă trăia cu doi lei pe săptămână, nu erau bani şi poate nici încălţăminte, în oraşe, însă mâncarea prisosea întotdeauna, românul hrănindu-se de patrusprezece ori pe săptămână cu friptura la grătar, pe când francezul mânca numai duminica rasol...“

Într-adevăr. Şi alţii decât Arghezi (printre aceştia mă număr şi eu) s-au arătat miraţi de această realitate românescă: simplul cetăţean se zgârceşte la toate produsele, cu o singură excepţie: mâncarea.

La casele supermarketurilor, prin strâmtimea cărora clienţii trec împingând cărucioarele cu mândria cu care minerul din reportajele comuniste împingea vagonetele cu cărbunele Cincinalului, poţi vedea cărucioare pline vârf cu mâncare. Te întrebi la un moment dat ce stomac trebuie să aibă clientul din faţa ta ca să poată arunca în el atâta haleală.

                                                                                    *

Cu se ocupau Plutoanele de propagandă. La emisiunea „Om cu carte“, dialogând cu Mioara Anton (în studio) şi cu Viorel Domenico (înregistrat), mă lămuresc în fine de afacerea Plutoanele de propagandă.

Titulatura m-a făcut să pufnesc în râs când am dat de ea în volumul Mioarei Anton, „Propagandă şi război, consacrat propagandei româneşti pe Frontul de Est.

Plutonul de propagandă era alcătuit din ziarişti, cameramani, fotografi şi desenatori. Plutoanele erau subordonate Secţiei de Propagandă din cadrul Marelui Stat Major. Citând un document din Arhivele Militare Române, Mioara Anton precizează că misiunea plutoanelor de propagandă era de a strânge „materialul necesar ce este folosit pentru propagandă şi contrapropagandă în ţară şi străinătate“.

La început, am fost convins că membrii Plutoanelor de propagandă mergeau în linia întâi pentru a-i dăscăli pe soldaţi despre cât de important era Războiul Sfânt. Mă împinsese la convingerea asta romanul lui Vasili Grossman „Viaţă şi destin“, care surprinde o secvenţă absurdă: La Casa nr. 6, una dintre clădirile cele mai disputate între nemţi şi ruşi la Stalingrad, în Bătălia dintre 23 august 1942 şi 2 februarie 1943, comisarul politic Krîmov se deplasează târâş pentru a conferenţia în infernul de acolo. Ruşii din Casa nr. 6 au coborât la nivelul omului primitiv, gata să folosească dinţii pentru a rupe beregata duşmanului, neamţ şi el. Sub bombe, gloanţe şi expolzii, propagandistul Krîmov le vorbeşte despre situaţia internaţională! Aşa mi s-a părut şi imaginea românilor din plutoanele de propagandă.

Bag însă seamă că Plutonul de propagandă de la noi nu făcea propagandă în linia întâi, ci culegea materiale pentru propagandă.

Viorel Domenico povesteşte în intervenţia sa că filmările scenelor de război erau, practic, puneri în scenă de către cei din Plutoanele de propagandă, aflate în spatele Frontului. Mult mai important,  aceste filme sau jurnale Actualităţi nu erau proiectate pentru cei din linia întâi. Nota lor de artificialitate i-ar fi nemulţumit pe soldaţi.

Filmele vizau pe civilii din spatele frontului, lesne de convins chiar şi când secvenţele n-aveau nicio legătură cu războiul real. Toate acestea îmi explică sentimentul de răspăr încercat ori de câte ori am dat, în cartea Mioarei Anton, peste Plutoanele de propagandă. Membrii acestor plutoane mi s-au părut mult mai laşi decât cei care fugeau de înrolare sau cei care dezertau. Asta pentru că aceşti bărbaţi în putere scăpau de linia întâi confecţionînd materiale de propagandă despre ce frumos, ce măreţ era să mori în linia întâi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite