Stil de viaţă

articolul anterior articolul urmator

VIDEO Iahtingul, relaxare şi adrenalină

0
9 Sep 2010 19:42:04
Autor: adevarul

La bordul unei ambarcaţiuni cu pânze poţi să evadezi din cotidian, dar trebuie să ştii să te împrieteneşti cu vântul şi cu marea. Odată ce ieşi cu barca în larg te expui unui mare „risc“: să fii atins de virusul navigaţiei pe viaţă. Chiar este incurabil.

Îmi plac bărcile şi îmi place marea. Nu dintotdeauna. În urmă cu trei ani, am păşit prima dată pe un iaht. Impropriu spus. Mai degrabă, am sărit pe bărcuţa care era andocată în Portul Tomis din Constanţa. Mi-era teamă că o să alunec, că nu o să pot să-mi menţin echilibrul. Mi se părea mică şi nesigură. Ceva mai mult decât o barcă de pescari. Era un iaht cu o lungime de opt metri.

Puţin pretenţios, foarte prietenos. M-am aşezat pe ceea ce acum ştiu că se numeşte cheson - un dulap pentru păstrarea lucrurilor la bordul unei nave. Nu înţelegeam sub nicio formă cum ceilalţi aflaţi pe punte se mişcă de parcă ar fi pe un trotuar din centrul Bucureştiului. Iar iahtul era în port; doar se legăna uşor. Într-o jumătate de oră însă, când am început să mă obişnuiesc, locul fricii a fost luat de o altă stare: fascinaţia.

În urmă cu trei ani, vântul n-a ţinut cu noi. Şi nici motorul iahtului, care se încăpăţâna să nu pornească. Dar a fost suficient încât să-mi doresc să mă sui din nou pe o barcă.

Anul acesta, la sfârşitul lui august, un alt iaht, de data aceasta ceva mai mare (cu o lungime de zece metri), avea să-mi împlinească dorinţa de a merge pe mare. Iahtul, dar mai ales skipperul lui - Ovidiu Drugan, un om care ştie să se împrietenească şi cu marea, şi cu vântul, oricât de mari ar fi valurile şi oricât de puternice ar fi rafalele. Are 31 de ani, e avocat de profesie şi mare iubitor de iahting. Am ajuns în Portul Tomis într-o seară de duminică. Urma să dormim pe barcă şi să ne facem dimineaţa aprovizionarea, căci pe mare, după cum ne-a avertizat skipperul, „nu vom găsi magazine". Iar apoi să plecăm.

De la Tomis spre Balcic

Eram trei pasageri. Toţi dornici să pornim la drum. Să ajungem măcar până la Balcic, în Bulgaria. Ovidiu ar fi vrut să plecăm dimineaţa, cum era stabilit. Eu mă întrebam dacă putem pleca întrucât canalele media transmiteau la unison ştiri despre „valurile mari care sperie turiştii". Ovidiu a început să râdă. La un moment dat, a dispărut. Se urcase pe un deal să se uite la mare. „Putem pleca!", ne-a spus când s-a întors. În momentul ăla m-am gândit că există doar două variante: ori băiatul ăsta ştie ce face, ori îmi risc viaţa. Şi am plecat! Am anunţat autorităţile portuare pentru că nu poţi să intri şi să ieşi din port după placul tău.

Valurile nu erau foarte mari, dar se simţeau. Vântul sufla din spate. „Avem vânt din pupa!", a spus Ovidiu. „Şi asta nu e bine?", întreb eu. Ovidiu începe să râdă. „«Să ai vânt din pupa» e cea mai urâtă înjurătură pe mare", răspunde el. De ce? Urma să simt. Barca se leagănă puternic, iar răul de mare pune stăpânire chiar şi pe cei mai experimentaţi marinari. Dar peisajul era superb. Luna plină se oglindea în mare, iar ţărmul, cu toate luminile lui, se îndepărta. Brusc, mi s-a făcut somn. Simţeam că nu mai pot să ţin ochii deschişi. „E o formă de rău de mare", mi-a spus Ovidiu zâmbind. „Eşti norocoasă, să ştii. E cea mai uşoară."

După un timp m-am dus în cabină. M-am prăbuşit. M-am trezit a doua zi. Eram în port, la Mangalia. La miezul zilei am plecat spre Balcic. Cum am intrat în apele teritoriale ale Bulgariei, Ovidiu a ridicat steagul acestei ţări. „Aşa e politicos!" Ne-a prins noaptea pe drum. Pe la 10 seara am ajuns în apropiere de Cap Kaliakra. Fără niciun incident. Doar câteva reprize de somn, pe care ni le-am permis noi, pasagerii. În zonă există o bază militară. Ovidiu a vrut să lase ancora şi a cerut permisiunea să ne oprim în micuţul golf din zonă.

„Puteţi ancora la o milă şi jumătate în larg", s-a auzit în staţia de emisie-recepţie. Ovidiu s-a schimbat la faţă. „Mulţumim, Kaliakra. Încercăm să ajungem la Balcic. Încheiat!" Eram nedumerită. „Păi cum? La o milă şi jumătate în larg? Dar nu suntem adăpostiţi. Nici nu mă gândesc!", îmi spune skipperul. Oboseala pe care i-o citeam până atunci pe faţă dispăruse brusc. Fără să clipească, Ovidiu ne-a dus la Balcic. Noi eram responsabilitatea lui, aşa cum avea să-mi spună mai târziu. Iar datoria lui era să se asigure că toată lumea de pe barcă este, în permanenţă, în siguranţă.

Timona e greu de îmblânzit

Odată ce ajungi pe un iaht, invariabil, ochii tăi sunt aţintiţi asupra timonei. Te tentează. Ai vrea să ţii tu cursul bărcii. Să ştii ce trebuie să faci. Politicos şi aparent nepăsător, Ovidiu ne-a invitat la cârmă. Sistemul de navigaţie din dotare, asemănător unui GPS, părea să fie suficient. Numai că o rafală de vânt poate muta barca de la curs şi cu 15 grade, iar repunerea iahtului pe direcţia indicată este mai dificilă decât credeam.

Dacă atunci când şofezi maşina răspunde imediat ce roteşti volanul, barca nu se comportă la fel când învârteşti timona. Răspunde la comandă cu câteva zeci de secunde mai târziu, ceea ce te derutează. Trebuie să urmăreşti datele afişate pe sistemul de navigaţie, să ai un punct de reper şi pe ţărm, să fii atent la adâncime, să înţelegi „cum se roteşte vântul", să duci barca în larg imediat ce adâncimea scade, să ocoleşti plasele pescarilor.

E o adevărată artă. Ne-am speriat, fiecare, de mai multe ori, convinşi că am greşit. Ovidiu era mereu prezent şi ne încuraja, chiar şi atunci când eram departe de a face corect manevrele. În cele patru zile petrecute la bordul iahtului, relaxarea a fost urmată de perioade în care adrenalina era la maximum.

"Pe mare mă simt cel mai bine. Aici uiţi de toate, nu te stresează nimeni."
Ovidiu Drugan
skipper

„Om la apă!"

Skipperii spun că, pe mare, cel mai grav strigăt de alarmă este „Om la apă!" În acel moment se declanşează o serie de proceduri standard, iar o persoană stă tot timpul cu ochii pe cel căzut peste bord pentru a nu-l pierde din vedere.

O dragoste moştenită din familie

Iahtul condus de Ovidiu Drugan, andocat în portul din Balcic, Bulgaria  Foto: Andreea Romanovschi



Ovidiu Drugan a moştenit dragostea de bărci de la tatăl său, Sorin Drugan, considerat unul dintre cei mai buni navigatori de bărci de agrement cu vele din România. „Tatăl meu ieşea cu bărcuţele cu vele pe lacul Tei încă din studenţie. Când aveam 4 sau 5 ani, a început să mă ia şi pe mine", povesteşte Ovidiu.

Spune că ţine minte şi acum senzaţia pe care o avea de mic copil când „vântul umfla velele". „Simţeam cum vibrează scotele (parâmele folosite la manevrarea velei, n. red.) şi barca înainta. Era o încântare", spune skipperul. „După Revoluţie, tata a cumpărat barca pe care o folosea la clubul de iahting, care s-a şi închis. Am început să o reparăm. Când eram în clasa a VII-a, visam împreună cu un coleg să mergem cu ea cândva pe Dunăre, să ajungem în Deltă", îşi aminteşte Ovidiu.

Pe mare a ieşit prima dată în 1991. Avea 12 ani. Spune că nu a uitat nimic din experienţa de atunci. „Tata era cu un prieten pe barcă. M-au luat şi pe mine. De la Mangalia până la Constanţa. Am plecat dimineaţa şi am ajuns noaptea. Atunci am primit prima lecţie de lumini pe timp de noapte. Mi-aduc aminte şi astăzi. Cum recunoşti portul, ce se întâmplă", mai spune el.

Responsabilităţi uriaşe

Ovidiu Drugan este skipper din 2004, iar un an mai târziu a obţinut brevet de navigaţie pe toate apele şi oceanele. Ce înseamnă asta? „Skipperul e conducătorul ambarcaţiunii. Şi e mai mult decât un şofer. Pentru că are ca responsabilitate deplină atât ambarcaţiunea, cât mai ales echipajul. Misiunea lui eternă este să parcurgă traseul ales şi să ajungă la destinaţie în cele mai bune condiţii", explică el.

„A fi un bun skipper înseamnă să iei cele mai bune decizii în situaţia dată. Într-un timp scurt. Iar orice skipper trebuie să fie conştient că, odată plecat de la mal, ambarcaţiunea pe care o conduce se transformă în insula sa personală." Experienţa nu-l scuteşte însă de răul de mare.

„Culmea e că trec prin asta de multe ori. Dar e o senzaţie pe care o cunosc şi pe care am învăţat s-o tolerez", recunoaşte skipperul. A trecut prin iad anul trecut, în luna iulie, când se îndrepta spre Istanbul, Turcia. Era furtună şi a avut misiunea „ingrată" să scoată apa intrată în barcă.

„Stăteam cu capul în jos şi colectam apa cu un recipient, iar apoi o vărsam într-o găleată. Iar găleata a ajuns să aibă dublu rol", povesteşte amuzat Ovidiu. Dar asta nu-l împiedică să se întoarcă pe mare. Acolo se simte în largul lui. Şi spune că toţi prietenii săi care au urcat la bordul unui iaht abia aşteaptă să revină.

Limbajul mării

„Deschide focul!", „Vin berbecii!", „Închide pianul!" sunt doar câteva dintre expresiile pe care le auzi des la bordul unui velier. Şi n-au nicio legătură cu semnificaţiile tradiţionale ale cuvintelor. Focul este pânza triunghiulară de la prora unei nave. Berbecii sunt valurile care se sparg, din ele rezultând spuma albă. Şi sunt periculoşi pentru că lovesc barca. Iar pianul este o piesă care blochează parâmele (sforile pe barcă) să se deplaseze într-o anumită direcţie. Skipperii se amuză spunând că pe barcă orice obiect de pe uscat are o altă denumire. „Aşa e legea firii, aici, pe mare!"

Marea atrage oamenii care simt nevoia de linişte

Următiţi un tutorial depre cum să navighezi

0 Comentarii

Modifică Setările